..

Regret nespus că te distrug,

Dar eu nu mă mai simt, 

Totu-n mine-i ca un rug,

E-un foc pierdut în labirint.

Şi printre vălătuci de fum, 

Mii de senzaţii se revarsă..

Simt că mă prefac în scrum,

Deja inima mea-i prea arsă. 

Nici nu mai ştiu, nu pot să lupt, 

Dogoarea asta mă doboară!

Sufletu-n bucăţi mi-e rupt, 

Iar asta mă omoară. 

Pe mine nu mă pot salva, ştiu bine.

Rănile-s de nedescris..

Dar te-aş salva pe tine, 

Să pleci de-aici nu-i interzis. 

Ridica-te, te rog, la nori,

Din focul ce mă înconjoară! 

Să nu priveşti-napoi, să zbori, 

Fii liber.. ca odinioară...

..

 Suflet cuprins de răni sângerânde,

Te laşi prăbuşit în pustiu..

Nu permiţi atingerilor blânde,

Să te salveze cât nu e prea târziu.

Plutind în hăul tău întunecat, 

Refuzi să admiţi că te-ai pierdut.

Continui să ţipi, deşi te-ai înecat, 

Crezi că te ridici.. de mult ai căzut.

Şi ca un orb, după cortina nopţii,

Te zbaţi în neştire, vrei să evadezi,

Te minţi, spunând că-i vina sorţii,

E doar minciuna pe care tu vrei s-o crezi.

Simţi căldura, da-i mult prea departe, 

E iluzia a ceva ce-ţi doreşti, 

Toate de-aici sunt promisiuni deşarte,

Mai bine fugi cât încă mai trăieşti. 

E noapte-n jurul tău, dar totul e bine, 

Vrei să te consideri de rău eliberat.

Nu mai contează, priveşte-te pe tine,

Suflet sângerând pierdut în păcat.