Privirea îmi cade pe florile pe care le-a primit maică-mea de ziua femeii. Trandafirii roşii erau deschişi, cu marginile petalelor uscate, înnegrite. Acea garoafă.. la fel, parţial uscată.. Erau urâte. Le-aş fi aruncat. Mie îmi plac bobocii. Îmi place să văd cum să dezvoltă, se deschid, cresc. Dar când erau deja mari, frumuseţea jos mi se părea fadă, trecută.
Îmi amintesc că, mică fiind, mă jucam destul de des cu un buchet de flori de plastic. Erau trandafirii. Roşii, galbeni şi roz. Atât boboci, cât şi flori mari, deschise, împodobeau buchetul. Le-am rupt pe acelea, rămânând numai florile tinere, îngheţate în acea stare. În neştirea mea, aşteptam însă să se deschidă. Dar când am văzut că nu se întâmplă nimic, am lăsat buchetul la voia întâmplării.
L-am găsit de curând, în fundul dulapului de sub scară. Era vechi, rupt, ţeapăn. Iar culorile, pe atunci vii, acum erau atât de şterse că un nod mi pe puse în gât. Când am văzut florile mamei, mi-am amintit de acea jucărie. Credeam că nu se vor ofili niciodată, că vor fi mereu vii. La fel cum credeam că nu nici unele sentimente nu vor trece vreodată. Cum credeam că zâmbetele nu pier. Dar, până şi falsa frumuseţe trece, devine ştearsă, uitată, incoloră..
