Umbra. #5

Undeva, parcă în altă lume, dincolo de bariera pădurii, o uşă scârţâie în balamale, trântindu-se cu zgomot, un ţipăt înfiorător se ridică în aerul nopţii din inima conacului, în timp ce forma întunecată se prelinge prin iarbă, ştergând paşii fetei, înapoi spre fereastra deschisă care se închide apoi lin, blocându-se, mânată parcă de o atingere blândă.

În scurtă vreme, pajiştea era luminată de fâşiile aurii ale felinarelor, lătratul câinilor plutind în văzduh, fiecare ochi al casei veghind asupra pădurii. Toate.. mai puţin unul.

În sicriul micuţ şi alb, aşezat în mijlocul capelei, zăcea o rochiţă roşie, singura rămăşiţă a copilei, murdară şi ruptă, şi o fotografie înfăţişând un mic heleşteu oglindind crengile curgătoare din jur.

 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Umbra. #4

Sunetul de material rupt umple locul, silueta copilei transformându-se într-o grămăjoară roşie întunecată, şuviţele murdare şi pline de vreascuri şi frunze uscate, sunt răsfirate în jurul ei, înnegrindu-se de la noroiul ud.
Cu braţele tremurânde, şovăie în timp ce se ridică. Fără a arunca o privire asupra ei, rochia odată de un stacojiu delicat, este acum sfâşiată, picurând apa jegoasă pe picioarele pline de răni şi zgârieturi adânci, stropii amestecându-se cu cei de sânge, o ia din nou la goană, mai precipitat, lovindu-se de trunchiurile copacilor, împiedicându-se la tot pasul.
În urma ei, forma întunecată atingea toate locurile pe care fata le-a atins, inspirând mirosul panicii, al transpiraţiei şi al sângelu, lăsând în urmă duhoarea nopţii moarte, într-o ceaţă densă şi neagră.
Strigătul oribil ieşit din gâtlejul copilului despică întunericul. În mijlocul iazului luminat de o strălucire imposibilă, plutea fotografia din odaia de sus. De pe margine, cu gleznele îngropate în nămol, copila priveşte cum câteva picături de aer ies la suprafaţă, stropind poza care începe să se scufunde.
În jurul ei, totul era negru, Umbra învăluind copacii, pădurea.. Totul era mut.
Deodată, copila se lasă în genunchi, aruncându-se după poza care deja strălucea sinistru sub câţiva centimetri de apă verzuie.
Îndată ce părul fetei atinge oglinda apei, alte bule ies la suprafaţă, învolburându-se, tulburându-se, înghiţind corpul fetiţei care se scufundă în adâncuri, cu mâinile apucând în zadar, degetele încleştându-se în gol, cu ochii albaştrii ca cerul luminând ca două cristale, şi buzele larg deschise, transformând ultima suflare într-un norişor de aer.
Părul auriu mai străluceşte o fata, înainte ca trupul fetiţei să fie devorat de întuneric. 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Umbra. #3

Silueta copilei presară pe pajişte urme de paşi mărunţi. La ultimul etaj al casei, o fereastră se deschide încet, o formă întunecată strecurându-se nesimţită de-a lungul pereţilor, pe iarbă, printre copaci, în neantul negru al pădurii.
Fără a lua seama la alte lucruri, fetiţa păşeşte direct spre pădure, lăsând în urmă casa, cu ochiul ferestrei de la mansardă deschis, perdeaua fluturând agitată în afară, purtată de o adiere inexistentă.
Cu privirea sticloasă aţintită asupra întunericului, copila face primul pas printre copacii zgronţuroşi, o creangă rupându-se cu un zgomot puternic sub greutatea corpului ei. În această fortăreaţă a nopţii, apărată de stejari falnici şi tufişuri bogate înţesate de ţepi, aerul e mai rece, adierile şuierătoare putând să îngheţe în vene chiar şi sângele celor mai bravi cavaleri.
Pierdută deja printre trunchiurile groase, fetiţa merge din ce în ce mai repede, ajungând să alerge disperată, lovindu-se de crengi, spini şi împiedicându-se de rădăcini.
Pădurea, care la lumina zilei părea doar o mică pădurice, s-a transformat într-un labirint morbid. Crengile se unduiesc ca nişte braţe cu zeci de degete, frunzele tăind şi lucind la fel ca lamele ascuţite, şuieratul vântului părând acum un hohot de râs dezgustător, batjocoritor.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Umbra. #2

Noaptea a învăluit conacul, şi o pâclă groasă îneacă aerul rece şi umed. În încăperi domneşte tăcerea. Într-o cămăruţă de la etajul întâi, sunetul de metal târându-se pe lemn zgârie pacea nopţii. Copila se trezeşte dintr-un somn greu; îşi simte obrajii umflaţi şi în timp ce începe să distingă lucrurile din jur, îşi aminteste că a adormit după ce a plâns câteva ceasuri, cuprinsă de frică, rămânând însă în rochiţa de zi, dar, mai ales că nu se afla în pădurea neagră, plină de perechi de ochi roşii incandescenţi care o urmăreau.
O umbră mică, întunecată, ca o râmă, se mişcă încet în dreptul uşii. Fără a-i mai fi deloc teamă, copila se ridică şi culege de jos cheia camerei ei.
Ridicându-se pe vârfuri, introduce bucata de fier la locul ei şi învârte, un zgomot metalic anunţând că trecerea e din nou liberă. Cu încă un mic efort, sare şi apucă clanţa, pe care o trage în jos, balamalele scârţâind firav când deschide uşa spre coridorul scăldat din loc în loc de lumina lumânărilor.
Cu paşi neauziţi, porneşte înspre scări, atingând în treacăt lambriurile de lemn cu vârfurile degetelor. În timp ce coboară şi ultimele trepte, alt sunet cunoscut anunţă că uşa de la intrare a fost deblocată, şi un scârţâit profund se aude atunci când uşa se deschide larg înspre întunericul nopţii, invitând-o pe micuţa fetiţă în braţele ei îngheţate.

Umbra. #1

Fotografia căzu încet pe masă şi un ţipăt ascuţit sfâşie liniştea odăii. Copiliţa priveşte cu ochii albaştrii luminaţi de groază, împietrită, cum peisajul pozei se mişcă, iar clinchetul uşor al apei şi muzica lină a frunzelor îi răsună în urechi.
În mijlocul micuţului lac, câteva bule de aer formează cercuri concentrice care se lovesc uşor de marginile iazului. Cop
ila, cu inima cât un purice şi

un alt ţipăt stând să izbucnească din coşul pieptului, se întoarce pe loc, părul ei auriu picurând sclipiri în lumina după-amiezii, rochia stacojie formând o floare bogată în jurul picioarelor albe şi subţiri, şi o ia la goană spre parterul locuinţei, trântind zgomotos uşa în urma ei. De pe masa prăfuită, fotografia este purtată de curent, plutind şi învârtindu-se dincolo de fereastră, spre necunoscut.

Copila deschide politicoasă uşa salonului, unde mama sa, împreună cu câteva doamne pe care nu le cunoştea, serveau prăjituri şi cafea.
Fata se apropie în linişte de mama ei, şi, cu o mână în dreptul gurii şi cealaltă prinzand rochia femeii într-o strânsoare cumplită, îi şopteşte la ureche :
- Mama, poza aceea din odaia de sus are viaţă, am văzut crengile mişcându-se şi apa susura peste tot în jurul meu. Mami, unde a fost făcută...
Vorbele îi sunt curmate brusc, fiind înlocuite de o plesnitură puternică, corpul micuţ al copilei clătinându-se uşor, dar rămânând în picioare, ochii aceia reci şi goi privindu-şi mama.
Femeia, vădit ruşinată, apucă mâna copilei şi o trage afară din salon. Tropăind cu tocurile pe podeaua de lemn, alături de paşii mărunţi, scoţând sunete înfundate, ai fetei, urcă scările spre primul etaj al casei vechi de la marginea pădurii. Deschizând una dintre uşi, intrară într-o cămăruţă mică, în culori pastelate, cu o fereastră mare, acoperită de perdele uşoare, albe, care flutură în adierea vântului.
Femeia se lasă în jos, aranjează rochiţa şi părul micuţei, o sărută pe frunte, fără a-i privi ochii albaştri şi îngheţaţi, apoi părăseşte camera. În scurt timp, fata aude clincănitul cheii în broasca uşii, apoi sunetul cunoscut care o anunţă că uşa e ferecată, urmată de alţi paşi zgomotoşi, coborând treptele înapoi în salon. Liniştea se aşterne apoi pretutindeni.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326