Fara titlu.

Ghidează-mă! Prinde-mă de mână şi arată-mi drumul pe care trebuie să-l urmez, trage-mă pe cărarea care duce spre fericirea noastră. Nu-mi da drumul, nu mă lăsa să mă rătăcesc. Sunt a ta acum, nu? Ai grijă de mine atunci. Dacă mă pierd, e vina ta. Eşti mai puternic decât mine, eu mai am de învăţat, dar, hei, de ce nu mă înveţi tu? Nu ştiu să iubesc, învaţă-mă tu! Nu pot să zâmbesc cum o faci tu, zâmbeşte-mi încă o dată şi am să te imit. Aşa, e bine? Nu pot privi lumea în culorile tale, ai vrea să îmi pictezi lumea la fel ca a ta? Nu pot să fac mulţi paşi fără să cad, vrei să mă sprijini tu? Aş vrea să sar peste fiecare obstacol, dar nu am destul avânt. Ai putea să îmi dai tu atât cât am nevoie? Învaţă-mă să râd, să cânt, să dansez, să zbor, să visez, să plutesc. Învaţă-mă să-mi ascult gândurile, sentimentele şi inima. Învaţă-mă să iubesc. Învaţă-mă să fiu fericită. Învaţă-mă să ofer fericire. Sunt o copilă, iubeşte-mă aşa cum sunt. Spune-mi unde greşesc, ajută-mă să lupt, fă-mă să mă schimb.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Cea mai frumoasa amintire.

Şti care a fost cel mai frumos şi perfect moment din viaţa mea? 

 Cel în care eram noi doi, pe marginea unui drum de pietre, cu un deal plin de buruieni în faţă, cu altul la fel în spate, cu nori de furtună deasupra noastră, cu hainele murdare, picioarele zgâriate de la spinii prin care tocmai am trecut, epuizaţi după cele mai obositoare şi frumoase 4 zile din viaţa mea, cu doar câţiva lei rămaşi, puţină pâine, puţin salam, o jumătate de sticlă de apă încă rece, cumpărată de la o benzinărie, cu ghiozdanele lângă noi, ameţiţi de căldură, iar tu în faţa mea, în genunchi, mi-ai luat mâna în mâna ta, m-ai privit în ochi şi mi-ai spus că mă iubeşti, că mă iubeşti mai mult decât orice, că sunt viaţa ta, că nu mă vei părăsi niciodată, că îţi e teamă că eu voi pleca, că mă iubeşti, că mă iubeşti, că mă iubeşti, apoi, cum te priveam uimită, plină de iubire pentru tine, am văzut cum o lacrimă se prelinge pe obrazul tău, dar nu am lăsat-o să cadă, m-am ridicat şi am şters-o de pe chipul tău.

Am şters toate lacrimile tale, zâmbind prosteşte, atât de îmbătată de fericire şi iubire, cu inima bubuind, ţi-am spus că te iubesc, că nu voi pleca, că sunt şi voi fi a ta, şi te-am sărutat, să taci, să şti că nu ai de ce să îţi faci griji. Nu trebuie să îţi fie teamă. 

Apoi ai căzut în fund, iar eu peste tine, îţi amorţise piciorul, şi am început să râdem, din suflet, râdeam şi râdeam.


 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Ploaie de vara... (Amintire)

- Dar toarnă cu găleata! spuse el, privind-o uimit.
- Ştiu, tocmai! Haide! răspunse ea entuziasmată susţinându-i privirea.
 - Ok, nebună mica, încălţă-te, spuse el zâmbind, apoi o sărută.
Fata o zbughi pe hol, luându-şi teneşii în picioare în cea mai mare viteză, şi aşteptă ca şi el să se încalţe, cu un zâmbet mare pe faţă, cu mâinile la spate, răsucindu-se pe călcâie dintr-o parte în alta. Când el termină, ea deschise uşa şi alergă pe scări, coborând cele două etaje, lăsându-l să încuie uşa.
Când o ajunse din urmă, ea era lipită cu nasul de geamul uşii, ochii verzi studiind ploaia care cădea torenţial.
"Cât e de copilă şi de frumoasă!"
 gândi el. Ea îl prinse de mână şi împinse uşa. Era entuziasmată.
Dintotdeauna iubise ploaia şi mereu visa să alerge prin ea. Stătură cateva clipe acolo, încă la adăpost, se sărutară, apoi ea o luă la fugă prin bălţi, trăgându-l după ea, chicotind fericită. Ploaia cădea constant, iar fi erau deja uzi până la piele.
 Era vară, vara lor, plină de iubire şi fericire. După ce îşi îndepliniră scopul, se întoarseră înapoi, tot fugind, râzând, oprindu-se în mijlocul bălţilor pentru a se săruta, uzi leoarcă, cu părul lipit de feţele îmbujorate. Era minunate.
Toate grijile au dispărut, erau doar ei şi iubirea lor şi era minunat.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Portocala... (Amintire)

Sună telefonul. Las portocala din mână şi mă întind după el. 

- Da, iubitule, spun eu zâmbind. 

- Ce faci, iubito? mă întrebă el vesel. 

- Bine, mănânc portocale, îi răspund jucăuş. 

- Iar?? Tu toată ziua mănânci portocale, spune el exasperat şi amuzat. 

- Sunt bune, îi răspund în timp ce mestec o bucată. 

- Ok, jur că atunci când o să ne întâlnim, îţi aduc o portocală şi o mâncăm împreună! 

- Iuui! Te iubesc, ii răspund fericită, ca o copilă. 

Au trecut 3 luni, iar portocala a dispărut din peisaj. Dar în sfârşit ne întâlneam, în sfârşit eram în braţele lui. Stăteam pe scările unei clădiri părăsite, scoţându-ne lucrurile din ghiozdane. 

La final, scoate o portocală, iar inima mea începe să bată mai repede, iar un zâmbet mi se întinde pe toată faţa. 

- Chiar mi-ai adus o portocală?? chicotesc. 

- Doar ţi-am promis, îmi spune el şi mă sărută pe obraz. 

- O să o mâncăm mai târziu, spun eu şi o pun în ghiozdan. 

Orele trec, iar alte gânduri ne acoperă portocala... Fără să ne dăm seama, era noapte şi aşteptam sfârşitul acelei zile minunate, maşina care ne va scoate din visul nostru. Tresar când îmi amintesc şi spun tristă: 

- Nu am mai mâncat portocala...

 El mă mângâie pe obraz, şi îmi şopteşte: 

- Nu e nimic iubito, o să mâncăm portocale toată viaţa, îţi promit! apoi mă strânge tare în braţe.

 Peste 5 minute, visul nostru se spulbera.

https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Hai sa o numim poveste de dragoste...

Sau inceputul ei..

Era o dimineaţă răcoroasă de final de februarie. Ea mergea repede sper şcoală cu mâinile înfundate în buzunare. Tremură, dar nu din cauza frigului. Pe la jumătea drumului, îşi scoate telefonul şi trimite un mesaj, mâinile mişcându-se haotic pe tastatură.

 << Am pornit, sunt în drum spre şcoală. Eşti bine? Pe unde eşti? Te iubesc! >>

După cateva minute, pe când urca treptele şcolii, telefonul îi vibră în mână.

<< Da, sunt ok. Nu ştiu pe unde sunt, dar pe la 11 12 o să ajung. Va fi bine. Şi eu te iubesc copilo! >>

 Zâmbeşte în timp ce urcă în clasă. Intră indiferenţă încercând să-şi ascundă agitaţia. Îşi salută unii colegi, apoi se pune în bancă şi priveşte în gol. Corpul continuă să îi tremure. Toată ziua a trecut aiurea. Mesajele veneau şi plecau, orele zburau una după alta. Era ora 11 jumătate. Ora de fizică, lungă şi cumplită. Telefonul vibrează.

<< După ora asta poti pleca, sunt aproape. >>

<< Ok, te sunt când ies. Te iubesc! >>

Clopoţelul sună, iar ea cobora scările aproape în fugă. Ghiozdan gol ii sărea pe spate. Îşi lăsase cărţile în bancă. Mai avea doar un sandwich şi o sticlă de apă. Fugea de acasă. În drum spre staţia de autobuz, îl sună.

- Hei, ce faci? întrebă ea.

- Bine, imediat cobor, răspunse.

- Chiar eşti aici??

- Da! Chiar sunt aici!

- Doamne, nu-mi vine să cred că eşti aici! Era atât de fericită, încât nu mai găsea altceva de spus.

- Sunt aici iubito! Tu unde eşti?

- Imediat iau autobuzul şi vin, să stai în gară, da?

- Ok.

- Te iubesc!

- Şi eu iubito! Te astept.

- Vin acum, şi închise.

Gara oraşului acesta întunecat era departe de centru, iar drumul a durat mult. Mesajele veneau încontinuu..

<< Mai vi? >>

<< Cât mai ai? >>

<< Sper că nu mă laşi singur aici! >>

Faptul că el îşi făcea astfel de griji o înduioşă.. Cum ar fi putut să-l lase singur acolo? Îl liniştea cum putea.. Era în drum spre el. Şi urma ultima oprire. Autobuzul era aglomerat, iar ei îi era imposibil să privească afară. Uşa s-a deschis, şi încercând să coboare, îl căută cu privirea. "Unde eşti?" Inima ii bubuia, tot corpul ii tremura, apoi...

"Oh, uite-l!" Înalt, brunet, cu părul mare, cu geaca de iarnă cu roşu, negru şi alb.. Frumos.. Privirile lor s-au întâlnit, mergeau unul spre altul. Prima îmbrăţişare, prima atingere după 5 luni de relaţie. Ea îşi strecură mâinile în jurul lui, iar el ii cuprinse umerii şi o strânse tare. Ea ii auzea inima, bătea tare, nebuneşte, la fel ca a ei. Totul era atât de frumos, ireal, parcă toata lumea ar fi dispărut, rămânând doar ei. Ea îşi ridică privirea şi se uita în ochii lui, căprui, oarecum trişti şi visători, dar cu o sclipire de bucurie în ei, se simţea pierdută în acei ochi calzi şi catifelaţi. Buzele lor se atinseră, uşor, moale, simplu. Era perfect. Mai minunat decât un vis. Era în braţele lui şi nimic nu mai conta.

Acea zi va rămâne pe veci nemuritoare. Se plimbară de mână, vorbind, râzând, sărutându-se timid. Ajunseră la capătul primului sat de după gară. Erau înconjuraţi de dealuri. Undeva mai sus, pe o colină, era o cabană de genul celor pentru unelte de grădinărit, iar puţin mai sus, un depozit ce părea abandonat.

Urcară acolo, unde povestiră până se făcu seară. La un moment dat, el scoase din ghiozdanul lui un caiet. Cadoul promis. Pe prima pagină era un desen cu Spongebob şi Patrick, personajele ei preferate. Următoarele pagini erau umplute cu "te iubesc!" scrise citeţ, cu creionul. Ea răsfoi cu grijă paginile, apoi îl strânse la piept şi se lăsa în braţele lui. Puţin mai târziu, intrara în depozit, studiind fiecare cameră, jucând rolul cuplului în căutarea unei locuinţe. Râdeau şi glumeau, era bine, atât de bine. Erau fericiţi.

Într-un final, au coborât în acea căbănuţă şi au stau acolo ghemuiţi şi îmbrăţişati, mai deschişi. Afară era destul de frig, şi se agitau încercând să găseasc o poziţie în care să nu le fie frig. El renunţa la puţină căldură pentru a-i fi ei bine, ea nu vroia să accepte.

Dar se încălzeau unul pe altul, erau copiii, doar 14 ani, şi totul era frumos. Lumina argintie aruncată pe iarbă de luna aproape plină, zgomotele îndepărtate ale maşinilor care treceau dedesupt. Cine s-ar fi gândit că în noaptea acea, doi nebuni îşi vor găsi adăpost într-o cabană pentru unelte în vârful unui deal, cu luna şi vântul reci măturând pământul. El se opri cu buzele pe ale ei şi îi spuse:

- Nu îţi face griji, totul va fi bine, nu voi pleca. Ştiu că ţi-e frică, dar sunt alături de tine orice ar fi. Te iubesc copilo!

Căutându-i privirea, tot cu buzele lipite, ea spuse:

- Mulţumesc! Şi eu te iubesc copilule!

 El îşi apăsă buzele pe ale ei, o sărută uşor, tandru, sărutul la care visează orice fată de la băiatul visurilor ei.

 Dar frigul muşca din trupurile lor, iar în curând aşteptau pe marginea drumului, îmbrăţişaţi, farurile maşinii ce avea să îi scoată din acest vis, dar care nu le va răpi amintirile. Niciodată.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Amintire

E noapte, vorbim la telefon de ceva timp. Ne prostim şi râdem unul de altul. Ne hlizim pe înfundate, să nu se audă prea tare. E trecut de miezul nopţii.
- Te iubesc! spun eu dulce.
- Eu o iubesc pe D. răspunde el pe un ton ironic, cu intenţia de a mă enerva.
- Ceeee?!? izbucnesc eu într-o criză de gelozie uşor forţată, cu un hohot de râs aşteptând să iasă.
- O iubesc pe D. Du-te, spune el pe acelaşi ton. Mă gândesc că dacă aş fi lângă el l-aş trage de păr probabil, apoi l-aş săruta.
- Unde să mă duc?? întreb exasperată.
- Unde vrei, răspunde sec.
- Bine... Bine! Bine. Mă duc la... Mă duc la... ... Mă duc la R, răspund deja enervată.
- Bine, du-te la R.
Tăcem amândoi. Mult timp. Simt că pe tine te paşte râsul, şi nu o să mai rezişti mult. La fel şi pe mine, dar mă abţin cum pot şi nu scot nici un sunet, până când...
Eu - Te urăsc! El - Te iubesc!
Exact în acelaşi timp. Ca de obicei, nu mă mai miră situaţiile astea, chiar dacă mă fac să zâmbesc şi îmi bată inima mai tare.
- Of! Te iubesc! spun eu şi începem să râdem.


https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Inapoi in trecut.

Păşesc iar pe acelaşi drum. Atunci eram doi, acum a mai rămas doar unul. Eu. Îmi e la fel de frig, tremur uşor, cu mâinile strângându-mi corpul, dar lipseşte acel braţ care îmi liniştea nesiguranţa. Aceeaşi senzaţie, aceeaşi stradă, aceeaşi destinaţie, alt timp şi doar un singur personaj.

E ciudat cum după 2 ani, văd acelaşi peisaj. Un continuu sentiment de deja-vu a pus stăpânire pe mintea mea. Cumva, îi simt prezenţa, dar privesc în stânga mea, acolo unde era atunci, şi lipseşte. Doar lumina diferă, acum e mai întunecat, nori grei de ploaie se adună deasupra mea, însă vântul suflă la fel de sfredelitor ca atunci.

Recunosc fiecare decor şi retrăiesc cu durere fiecare conversaţie, pe măsură ce înaintez pe drumul de ţară lung şi prăfuit.

Iar în final, eram acolo. Urc dealul noroios şi abrupt, pe lângă acelaşi copac deşirat, şi acele garduri sprijinite de stâlpi de beton uşor înclinaţi.

Ajung în vârf, la acel depozit părăsit, urc cele câteva trepte din faţă şi privesc în jur, acelaşi peisaj, puţin mai mohorât. Singurele sunete veneau de la scrâşnetul cioburilor sub tălpile teneşilor, vuietul vântului, maşinile ce trec pe drumul ce se află atât de departe, respiraţia mea îngreunată de efort.. şi un sunet surd, ritmic şi rapid. Vine din interiorul meu. Bubuitul nebun al inimii mele.

Un fel de nelinişte acută mă cuprinde, realizând că am parcurs atâta drum de capul meu. Acel drum care trebuia străbătut de două persoane. E prima oară când mă întorc aici, după doi ani de la prima noastră întâlnire. A trecut atât de mult timp... Mi-e frică de golul din jurul meu, de singurătatea gândurilor ce îmi străbat mintea. Dar mai mult decât orice îmi e teamă de golul dinăuntrul meu.

Mă simt mică, neajutorată, nesigură. Mă prăbuşesc pe trepte, sprijinindu-mă de peretele rece din stânga mea. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc că el era în dreapta mea, cu braţul în jurul piciorului meu, iar în acel moment mă străduiam să găsesc modalitatea perfectă de a-i săruta buzele moi, de care m-am îndrăgostit din prima clipă. Apoi de ochi, şi de îmbrăţişarea lui, de părul lui, corpul lui, de senzaţia sublimă care o aveam lângă el.

Am ajuns prea adânc în amintiri şi încerc să rezist, dar ceva înăuntrul meu se prăbuşeşte, iar peisajul se înceţoşează.

M-am pierdut în acel loc, acel moment. Mi-am revenit doar când picături reci de ploaie mi-au căzut pe mână, făcându-mă să tresar şi să o iau grăbită în jos, panicată din cauză că eram atât de departe de casă, îmbrăcată prea subţire pentru a face faţă ploii reci.

Picăturile s-au oprit când am ajuns la şosea, dar mai aveam curaj să mă întorc. Nu am privit înapoi decât o dată. Imaginea mi s-a întipărit în minte şi a căscat un gol adânc şi dureros în pieptul meu.

Ajunsă acasă, m-a salvat din nou, fără să ştie, în acelaşi fel ca data trecută. (daca vede asta va sti despre ce vorbesc).

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

O fila din...

...jurnalul vietii.