Simt că... în sfâşit, lucrurile se întorc la normal.. Bineînţeles că normalul meu se deosebeşte de normalul altora, dar nu contează. În sfârşit mă simt bine, şi încep să cred că, în curând, voi reuşi să mă adun complet, să regăsesc şi să repar fiecare lucru pe care l-am pierdut sau stricat într-un fel sau altul..
E ciudat poate cum, odată cu toamna, când toate se întunecă şi multe pier, fericirea mea renaşte din cenuşă. E adevărat că niciodată nu mi-au prea plăcut zilele de vară, iar zilele înnorate mi se par liniştite, uneori perfecte, chiar dacă uneori tânjesc după culoare. Dar până la urmă, culorile sunt în ochii celui care priveşte, iar acum, lumea chiar îmi apare într-o mie de culori.
Lacrimile nu îmi mai ţin companie înainte să mă cufund în vise, şi deseori adorm zâmbind fericită,

visând ambiguităţi, trezindu-mă greoi, dar cu un scop, cu o certitudine că nu e totul pierdut.

Rănile se închid, iar cel mai important lucru.. nu mai dor.. doar câte o adiere pală a vreunei amintiri mai zgârie câteodată giulgiul subţire al uitării cu care m-am încăpăţânat să acopăr tot ce era urât, dar se pierde la fel de uşor ca un fulg în bătaia vântului. Cicatricele.. vor rămâne. Le voi privi uneori şi îmi voi aminti că la un moment dat, chiar mă durea, tare. Ştiu că nu voi uita, dar cu siguranţă voi ierta, asta dacă nu cumva am făcut-o deja.

Vina e cu siguranţă şi a mea. Iar el, acelaşi el de atât de multă vreme, e din nou aici. Nu mai accept critici. E ceea ce vreau şi ceea ce cu certitudine simt. Sunt fericită, şi îmi place aşa. Iubesc să zâmbesc, din inimă, să râd, să mă prostesc, şi să nu îmi mai pese de părerile nefondate ale altora. Eu mă cunosc, iar el de asemenea, ştie ce gândesc mai bine ca oricare altul. Şi deşi am avut atât de multe probleme, îl iubesc, şi ştiu că timpul şi răbdarea le vor rezolva, dar mai ales străduinţele noastre puse împreună vor fi cele care vor învinge distanţa.

Îi mulţumesc că mereu mă ajută să mă regăsesc. Îi mulţumesc pentru tot.

 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Prima poezie.

"Mă uitam la tine,
Dar tu de fapt plecai..
Totul va fi bine,
Voi găsi al rai.
Credeam că eşti al meu,
Dar în această clipă,
Ştiu că pentru tine eu,
Sunt doar o alta tipă..
Te-aş fi facut să zbori,
Cu al meu zâmbet cald,
Ai fi ajuns la nori..
Dar ochii de smarald,
Ce i-ai iubit cândva,
I-ai părăsit în lacrimi..
Ea era a ta!

Cu braţele-amândouă,
Mă-mbrătişai râzând,
Acum aş vrea să plouă,
Să nu mă vezi plângând..
Când mă strângeai de mână,
Inima-mi plutea,
Aş vrea să fie lună,
Să nu mă poti vedea..
Să fiu-o umbr-a nopţii,
În vise să-ţi apar,
S-alung eu frica morţii,
Dar totuşi să te doara!"

Avea inima bună,
Pe tine te iubea..
N-ar fi crezut vreodată,
Că tu puteai pleca..

"Dar totul va fi bine,
Poate te intorci,
Vreau să fiu cu tine,
Pe umeri să mă porţi..
Şi să mă iei în braţe,
Să uit că ai plecat,
Să mă alinti cu şoapte,
Să fie-adevărat..
Să nu mai pleci vreodată,
Să fi mereu al meu,
Să fi tu a mea poartă,
Spre colţul meu de rai..
Să-mi mângâi uşor părul,
Blond, simplu şi bălai,
Tu să înlături răul,
Iubire să îmi dai.."

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #11

Mă trezesc tresărind, tremur. Mă ridic în fund şi mă uit în jur, e întuneric, dar sunt în camera mea, cel puţin, nu în acel labirint nesfârşit. E puţin frig, şi aş vrea să mă ghemuiesc la loc în pat, dar cifrele roşii ale ceasului meu dezmembrat îmi înţeapă privirea. Trebuie să mă trezesc.
Fac acelaşi lucruri pe care le fac în fiecare dimineaţă. Nu voi întârzia, ştiu asta, dar tot mă grăbesc. Mă opresc în dreptul ferestrei şi privesc afară. Plouă.
Zâmbesc uşor şi cobor la parter cu geanta într-o mână şi eşarfa în cealaltă. Îmi iau paltonul din cuier, îmi pun eşarfa, iau o umbrela, îmi agăţ geanta de umăr şi ies. Parcurg acelaşi drum. Mă confrunt cu aceleaşi gânduri, mă mint cu aceleaşi minciuni. Mă simt din ce în ce mai pustie pe măsură ce toamna se stinge şi aştept ca viaţa mea să reînvie odată cu iarna.
Din nou aceleaşi ore, aceaşi nepăsare. Dar acum e mai frig. Am mâinile îngheţate. Am mintea pustie.
După şcoală, însă nu urmez drumul spre casă... în sfârşit o ieşire din tipar. O iau spre câmpie, câmpia mea, unde visele mele au atins cel mai înalt punct, au ajuns atât de sus încât s-au confundat cu realitatea. Ca un fel de paradox, ziua acea pare ca un vis în amintirile mele. Dar a fost, am trăit fiecare clipă cu fiecare părticică a corpului meu.
Încă plouă şi trebuie să mă apăr de stropii mult prea reci. Picurii cad pe pânza umbrelei, cu zgomot, paşii mei îşi urmează calea printre bălţi.
Sunt aproape, sunt din nou aici.
Dar acum totul e rece, lipsit de viaţa. Nu mai găsesc acea linişte, sunt dezamăgită. Copacii din acea pădure sunt goi, sărăciţi de splendoarea frunzelor. Iarba e moartă, acoperită de noroi.
Stau în miloavlu câmpiei, şi privesc de jur împrejur. Mă regăsesc din nou în acest peisaj. Data trecută era plin de viaţa într-un mod liniştit, eram fericită, iar toate senzaţiile mă completau. Iar acum... sunt apatică, seacă şi ştearsă. Trec zilele una după altă fără să reuşesc să schimb nimic la niciuna. Sunt ca acest peisaj, gol, plâns.
Chiar dacă mă regăsesc aici, mă deprimă. Vreau să plec, dar corpul nu mă ascultă. Decid că dacă mai rămân puţin nu are cum să strice. Mă plină prin pământul îmbibat de apă, merg înspre pădure, dar mă opresc la marginea ei. Nu o să păşesc printre copaci. Nu ştiu ce să fac în continuare... Mă întorc, privesc totul şi închid ochii. Ploaia încă mai cade, îi simt mirosul şi aud picăturile pe umbrela... Mi-e frig. Mai bine aş pleca.
E noiembrie, iar în inima mea e doar un loc gol. Poate în curând voi reuşi să îl umplu cu un lucru de care am nevoie.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Frumusetea unui zambet

Zâmbeşte atunci când e soare, ca să arăţi că străluceşti la fel de mult ca el.

Zâmbeşte când e înnorat, pentru că norii nu îţi pot răpi lumina şi fericirea.
Zâmbeşte când plouă, pentru că eşti la fel de vie şi curată ca ploaia.
Zâmbeşte când vezi un curcubeu, pentru că viaţa ta trebuie să fie la fel de colorată precum el.
Zâmbeşte când priveşti o floare, pentru că, la fel ca ea, tu eşti o floare, un mugur care stă să înflorească la prima ploaie.
Zâmbeşte când vezi o stea căzătoare, pentru că şti că dorinţa ţi se va împlinii.
Zâmbeşte când cad primele frunze.
Zâmbeşte atunci când primii fulgi de nea din an îţi cad în palmă şi se topesc imediat.
Zâmbeşte când primul ghiocel îşi scoate capul din zăpadă să întâmpine soarele.
Zâmbeşte când priveşti răsăritul, zâmbeşte când priveşti apusul, zâmbeşte când cerul îşi schimbă culoarea sub privirile tale, zâmbeşte când norii se întrec în tumbe, şi forme, zâmbeşte atunci când unul din ei îţi aminteşte de ceva drag.
Zâmbeşte tot timpul, chiar şi când eşti tristă.
Zâmbeşte, pentru că viaţa e mai frumoasă când ai zâmbetul pe buze, în inimă, în minte, în fiecare mişcare!

Ai zambit astazi? 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Fara titlu.

Ghidează-mă! Prinde-mă de mână şi arată-mi drumul pe care trebuie să-l urmez, trage-mă pe cărarea care duce spre fericirea noastră. Nu-mi da drumul, nu mă lăsa să mă rătăcesc. Sunt a ta acum, nu? Ai grijă de mine atunci. Dacă mă pierd, e vina ta. Eşti mai puternic decât mine, eu mai am de învăţat, dar, hei, de ce nu mă înveţi tu? Nu ştiu să iubesc, învaţă-mă tu! Nu pot să zâmbesc cum o faci tu, zâmbeşte-mi încă o dată şi am să te imit. Aşa, e bine? Nu pot privi lumea în culorile tale, ai vrea să îmi pictezi lumea la fel ca a ta? Nu pot să fac mulţi paşi fără să cad, vrei să mă sprijini tu? Aş vrea să sar peste fiecare obstacol, dar nu am destul avânt. Ai putea să îmi dai tu atât cât am nevoie? Învaţă-mă să râd, să cânt, să dansez, să zbor, să visez, să plutesc. Învaţă-mă să-mi ascult gândurile, sentimentele şi inima. Învaţă-mă să iubesc. Învaţă-mă să fiu fericită. Învaţă-mă să ofer fericire. Sunt o copilă, iubeşte-mă aşa cum sunt. Spune-mi unde greşesc, ajută-mă să lupt, fă-mă să mă schimb.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Cea mai frumoasa amintire.

Şti care a fost cel mai frumos şi perfect moment din viaţa mea? 

 Cel în care eram noi doi, pe marginea unui drum de pietre, cu un deal plin de buruieni în faţă, cu altul la fel în spate, cu nori de furtună deasupra noastră, cu hainele murdare, picioarele zgâriate de la spinii prin care tocmai am trecut, epuizaţi după cele mai obositoare şi frumoase 4 zile din viaţa mea, cu doar câţiva lei rămaşi, puţină pâine, puţin salam, o jumătate de sticlă de apă încă rece, cumpărată de la o benzinărie, cu ghiozdanele lângă noi, ameţiţi de căldură, iar tu în faţa mea, în genunchi, mi-ai luat mâna în mâna ta, m-ai privit în ochi şi mi-ai spus că mă iubeşti, că mă iubeşti mai mult decât orice, că sunt viaţa ta, că nu mă vei părăsi niciodată, că îţi e teamă că eu voi pleca, că mă iubeşti, că mă iubeşti, că mă iubeşti, apoi, cum te priveam uimită, plină de iubire pentru tine, am văzut cum o lacrimă se prelinge pe obrazul tău, dar nu am lăsat-o să cadă, m-am ridicat şi am şters-o de pe chipul tău.

Am şters toate lacrimile tale, zâmbind prosteşte, atât de îmbătată de fericire şi iubire, cu inima bubuind, ţi-am spus că te iubesc, că nu voi pleca, că sunt şi voi fi a ta, şi te-am sărutat, să taci, să şti că nu ai de ce să îţi faci griji. Nu trebuie să îţi fie teamă. 

Apoi ai căzut în fund, iar eu peste tine, îţi amorţise piciorul, şi am început să râdem, din suflet, râdeam şi râdeam.


 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Ploaie de vara... (Amintire)

- Dar toarnă cu găleata! spuse el, privind-o uimit.
- Ştiu, tocmai! Haide! răspunse ea entuziasmată susţinându-i privirea.
 - Ok, nebună mica, încălţă-te, spuse el zâmbind, apoi o sărută.
Fata o zbughi pe hol, luându-şi teneşii în picioare în cea mai mare viteză, şi aşteptă ca şi el să se încalţe, cu un zâmbet mare pe faţă, cu mâinile la spate, răsucindu-se pe călcâie dintr-o parte în alta. Când el termină, ea deschise uşa şi alergă pe scări, coborând cele două etaje, lăsându-l să încuie uşa.
Când o ajunse din urmă, ea era lipită cu nasul de geamul uşii, ochii verzi studiind ploaia care cădea torenţial.
"Cât e de copilă şi de frumoasă!"
 gândi el. Ea îl prinse de mână şi împinse uşa. Era entuziasmată.
Dintotdeauna iubise ploaia şi mereu visa să alerge prin ea. Stătură cateva clipe acolo, încă la adăpost, se sărutară, apoi ea o luă la fugă prin bălţi, trăgându-l după ea, chicotind fericită. Ploaia cădea constant, iar fi erau deja uzi până la piele.
 Era vară, vara lor, plină de iubire şi fericire. După ce îşi îndepliniră scopul, se întoarseră înapoi, tot fugind, râzând, oprindu-se în mijlocul bălţilor pentru a se săruta, uzi leoarcă, cu părul lipit de feţele îmbujorate. Era minunate.
Toate grijile au dispărut, erau doar ei şi iubirea lor şi era minunat.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

O fila din...

...jurnalul vietii.

Iti multumesc.

Îţi mulţumesc... Îţi mulţumesc pentru îmbrăţişarea caldă din acea dimineaţă îngheţată de ianuarie. Îţi mulţumesc pentru fiecare privire, mângâiere, sărut, strângere a mâinii, îmbrăţişare. Îţi mulţumesc că mi-ai încălzit trupul şi inima cu cuvinte dulci.

A fost superb! Ne era frig, dar ne plimbam încet prin parc, cu mâinile îngheţate una într-alta. M-ai făcut să mă ridic, să sper, să visez din nou, să simt că iubirea noastră nu s-a stins, că povestea nu a ajuns la sfârşit.
M-am adâncit în privirea ta, m-am pierdut în universul tău, şi nu vreau să găsesc nicicând calea înapoi în lumea asta atât de urâtă, rece, insensibilă la frumuseţea care stă să piară datorită ignoranţei lor. Poate că noi doi vom putea ţine în viaţă frumuseţea, gingasia lucrurilor care ne fac fericiţi, care ne aduc zâmbete pe chip chiar şi în cele mai reci şi întunecate zile.
Te-am sărutat apăsat, dorind să-ţi transmit prin acel ultim părut, toată iubirea pe care o am pentru tine. Mă grăbeam, şi a trebuit să mă desprind cu greu din braţele tale. Te-am privit cum te uitai prostit după mine, îmi venea să plâng, să fug din nou înspre tine, să-ţi sar în brate, dar nu puteam. Am mers cu spatele, apoi m-am întors, tot timpul uitându-mă înapoi, erai de fiecare dată tot acolo.
Am intrat în maşina care mă va duce din ce în ce mai departe de tine.
Priveam stelele în timp ce înaintam prin întuneric. Ca de fiecare dată când trebuia să ne despărţim, îmi era frică că vei pleca de tot, şi că acea zi va fi ultima...
De undeva din fundul minţii, îmi apare acest gând. Unele stele, pe care noi le vedem, nici măcar nu mai există, e doar lumina pe care o emanau poate cu zeci de milioane de ani în urmă.. Probabil aşa aş fi dacă ai pleca. Aş muri, iar restul ar continua să privească doar umbra a ceea ce a fost.
Dar ai promis, şi în timp ce rătăcesc în universul tău, ştiu, cumva, că nu te voi mai pierde din nou.

In parc..

Paşii mă poartă din nou înspre acest parc. Urc treptele strâmbe şi mă plimb fără direcţie pe atei. Soarele îmi încălzeşte spatele. În schimb, în faţă, adierea rece a începutului de martie îmi ciupeşte pielea. E ciudată această senzaţie de cald şi frig în acelaşi timp, dar totuşi, atât de familiară.
Doar câţiva norişori albi şi pufoşi se tăvălesc pe întinsul senin al cerului. Peisajul e trist, într-un anume fel. E un peisaj gri, cu crengi uscate şi iarbă moartă. Nimic verde sau care să-ţi inspire viaţa. Totuşi, aleile sunt pline de oameni. Majoritatea părinţi tineri cu copilaşi care abia învaţă să meargă. Trec uşor pe lângă ei, privindu-i cum merg ca nişte mici pinguini înfofoliţi în gecuţe roz, cu ditamai căciuliţa în căpşor. Sunt atât de caraghioşi. Le zâmbesc dulce, sunt aşa simpatici! ♥ Inima mi se umple de un soi de entuziasm neînţeles.
Undeva mai în faţă, un cuplu de bătrâne aruncă seminţe înspre un grup de porumbei. Păsările ocupă toată aleea, iar eu trebuie să calc prin pământul umed şi noroios, pentru a păşi pe lângă ei.
Trec de acea banca pe care am stat odată cu el, îmbrăţişati. Imaginea îmi era atât de conturată în minte că aproape mă aşteptam să întorc capul şi să îl văd acolo. Un mic şi inocent val de lacrimi îmi inundă privirea şi aşa înceţoşată. Nu am ochelarii, şi trebuie să mijesc ochii ca să mă feresc de lumina soarelui şi pentru a vedea mai clar.
Într-un anume fel, acest peisaj, uşor neclar, luminos, fără contururi concrete, deborda de frumuseţe, linişte şi tristeţe. Dar mă alină. E ca o briză răcoroasă care trece mângâietor peste inima mea pârjolită de sentimente..

Fericire.

  Fericire
Fericire-i cand iarba apare
Fericirea-i ca raza de soare,
Intra in cort si iti mangaie fata          

Aerul sarat...
Fericire-i o sticla de vin,
Fericire e cerul senin,
Intr-o zi in care ai hotarat
Sa alergi pe camp...
Fericire-i cand puiul de om
Vrea in brate si moare de somn
Fericire-i cand frunzele cad
La un picnic in parc...
Fericire e cand iti-amintesti
Cat de fericit esti cand iubesti
Fericire e cand dormi tu la ea
Chiar pe canapea...
Fericire e cand tatal tau
Te invita la el in birou
Si deschide o sticla de bere
Prima bere din..viata ta!

 

Fericirea.. Ce e fericirea pentru mine? E atunci când îl întâlnesc după mult timp, şi îi sar în braţe, pierzându-mă în îmbrăţişarea lui caldă şi iubitoare. Fericirea e atunci când pot să profit de puţinele momente pe care le am alături de cel pe care îl iubesc. Fericirea e atunci când îmi spune cu voce dulce că mă iubeşte. Fericirea e atunci când prima voce pe care o aud dimineaţă e a lui. Fericirea e atunci când realizez din nou şi din nou că sunt fericită, îndrăgostită şi iubesc. Fericirea e când mă trezesc dimineaţa, şi privesc un răsărit răcoros în siguranţa patului meu, gândindu-mă la el. Fericirea e atunci când uit complet de mine, cu căştile în urechi, cartea în faţă, sau stilout în mână. Fericirea e atunci când reuşesc orice îmi propun. Fericirea e atunci când mă gândesc la viitor. Fericirea e când închid ochii zâmbind, cu capul plin de el. Fericirea e.. peste tot în jurul meu.

Balonaşe de săpun

Oh, balonaşe de săpun! ♥
Erau visele noastre! Suflam cu grijă în acel cerculeţ, nu prea tare, pentru că s-ar fi spart din prima, nu prea încet pentru că vroiam un balonaş mare, şi priveam cum se umflă, apoi se desprinde de acel suport, zgâlţâindu-se uşor, reflectând culorile sale în lumina caldă a soarelui de vară, îl priveam cum se înalţă, suflam înspre el, să se ridice mai sus, să ajungă la nori, să plutească alături de fiinţele cerului, să hoinărească veşnic, acel lucru atât de mic şi de fragil. Îl fugăream, privind în sus, suflând alte balonaşe , care se spărgeau, se înălţău.
Vreau să cred că primul balonaş încă zboară deasupra lumii, şi că într-o zi se va întoarce la mine cu visul meu. Restul sunt doar dorinţe trecătoare, care pocnesc curând după ce se îndepărtează puţin de noi.
Aş vrea să fac din nou balonaşe din săpun, să fiu iar o copilă fără griji, să nu conteze că visele mele se destramă într-un "poc", să suflu din nou şi să am alte vise care să se îndeplinească :)