Poveste fără sfârșit #7

Păşesc pe strada pustie, aş vrea să pot opri sunetele din jurul meu, să îmi umplu capul de muzică, dar... Frunzele uscate se sfarmă sub picioarele mele. Mi se umple inima de un soi de furie şi lovesc în frunze, se ridică în jurul meu, apoi cad din nou în jurul meu.
Mi-e somn şi nu am chef de şcoală, nu vreau să-mi văd colegii prostindu-se, râzând, făcând haz de profesorii slabi sau tăcând mâlc în faţa celor severi. Nu vreau să le aud certurile pline de fiţe sau iubirea prefăcută când intră în clasă şi "iiiiii" şi sar unul în braţele altora.
Dar trebuie, nici nu aş avea altceva să fac. Ajung pierdută în clasă, îmi pun geanta pe bancă şi mă aşez. Soarele îmi bate în ochi, îmi fac umbră cu mâna şi mă uit înspre geam. Nu e nimeni pe-acolo să tragă perdeaua, aşa că mă ridic fără chef şi o aranjez.
Mă întorc la locul meu, îmi pun capul pe bancă şi visez... plutesc pe câmpie, prin nori şi soare, ploaie şi vânt, curcubee boltesc cerul lumii mele. Acolo ştiu că eram fericită.
Brusc, se face linişte în jurul meu şi mă gândesc... De ce s-a oprit ploaia? Dar apoi îmi amintesc că nu sunt pe câmpia aceea unde mi-am găsit pacea, sunt în clasă, gălăgia erau colegii, iar motivul încetării ei, eşti intrarea profesoarei de franceză.
Cuvintele oricum ar zbura în jurul meu fără ţintă aşa că încerc să stau cu ochii deschişi şi mă prefac că sunt atentă. Mintea îmi zboară aiurea.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Şi florile de plastic îşi pierd din culoare.

Beau un ceai în sufragerie, căutând ceva interesant la televizor. Nu găsesc nimic convenabil. Azi nu e una din zilele mele bune.. Las televizorul pornit pur şi simplu, doar să îl aud pe fundal, în timp ce sorb încet din ceaiul fierbinte.
Privirea îmi cade pe florile pe care le-a primit maică-mea de ziua femeii. Trandafirii roşii erau deschişi, cu marginile petalelor uscate, înnegrite. Acea garoafă.. la fel, parţial uscată.. Erau urâte. Le-aş fi aruncat. Mie îmi plac bobocii. Îmi place să văd cum să dezvoltă, se deschid, cresc. Dar când erau deja mari, frumuseţea jos mi se părea fadă, trecută.
Îmi amintesc că, mică fiind, mă jucam destul de des cu un buchet de flori de plastic. Erau trandafirii. Roşii, galbeni şi roz. Atât boboci, cât şi flori mari, deschise, împodobeau buchetul. Le-am rupt pe acelea, rămânând numai florile tinere, îngheţate în acea stare. În neştirea mea, aşteptam însă să se deschidă. Dar când am văzut că nu se întâmplă nimic, am lăsat buchetul la voia întâmplării.
L-am găsit de curând, în fundul dulapului de sub scară. Era vechi, rupt, ţeapăn. Iar culorile, pe atunci vii, acum erau atât de şterse că un nod mi pe puse în gât. Când am văzut florile mamei, mi-am amintit de acea jucărie. Credeam că nu se vor ofili niciodată, că vor fi mereu vii. La fel cum credeam că nu nici unele sentimente nu vor trece vreodată. Cum credeam că zâmbetele nu pier. Dar, până şi falsa frumuseţe trece, devine ştearsă, uitată, incoloră..

Masca.

De câte ori am stat aşa, privindu-mă în oglindă, aşteptând ca demonii dinăuntrul meu să iasă la suprafaţă? De câte ori am privit ochii aceştia verzi albăstrui fără lumină, fără căldură, fără nici un sentiment? De câte ori am privit atentă cum lacrimile se adunau în ei, în timp ce bărbia îmi tremura? De prea multe ori, iar acum se repetă.. Din nou şi din nou, de parcă m-aş aştepta să se întâmple altceva.
Dar mereu e la fel, şi lacrimile cad încet pe obrajii mei.. De ce mă uit la asta? Nu e de ajuns să simt fierbinţeala acea şi atât? De ce mă privesc rupându-mă în bucăţi? De ce nu pot să înţeleg că viaţa nu e cum mi-am imaginat eu că o să fie? De ce trebuie să fiu aşa o copilă? Pur şi simplu inima mea a luat-o mult înaintea creierului, iar acum inima e mult mult în faţă, iar creierul a rămas în urmă, suportând greşelile făcute din aşa zisa iubire.
Când o să mă adun şi voi fi ca înainte, nu mai contează. Mă ghemuiesc pe jos strângându-mi genunchi la piept, singurul lucru pe care îl mai pot face, şi dau drumul durerii din mine. Mi-e frig şi cald în acelaşi timp, vreau să fiu ţinută în braţe, vreau atât de multe lucruri... Vreau să se termine, vreau să vină careva să şteargă tot, să mă facă să uit că iubirea mea e pierdută, s-a rătăcit pe ştiu eu unde, şi n-am cum să o găsesc.
Plâng, şi plâng, şi ştiu că după va fi mai bine... Dar când? Până data viitoare când îl voi vedea sau îl voi auzi.. Dar acum.. e bine. Mă ridic, îmi şterg lacrimile, trag aer în piept, şi aştept să treacă un minut. Arborez un zâmbet uşor şi deschid uşa.
Bine te-am găsit, lume. Nu mă poţi atinge cât am masca pe faţă.