Ceata.

Păşesc într-un loc pustiu şi rece. Rotocoale de ceaţă plutesc în jurul meu, acoperind totul cu un strat fin de răcoare. Departe, în alt univers, o minge de foc pretinde că luminează ziua. Lumea mea.. e o noapte albă. Siluetele uscate ale copacilor goi tremură în lumină spălăcită, ştearsă a lunii mele. Iar eu stau pierdută, suflând aburi în aerul proaspăt şi umed al dimineţii, cu mintea aiurea.
Ceaţa făcea sunetele să se avea înfundat, zgomotul paşilor mei murea la puţin timp după ce îi aşezam pe stratul de frunze ude. Privind la golul din jurul meu, simţind pustietatea înconjurându-mă cu braţele reci, simţeam cum ceaţa îmi pătrunde în trup, crispându-mă, adunându-se într-un singur loc, locul unde doare.
Cu durerea crescând în piept, am închis ochii şi m-am pierdut.
Am visat.

Sunetele înviau, simţurile se trezeau din nou la viaţă. Ochii îmi erau închişi, dar auzeam.. vântul şuierând sinistru, legănând crengile care, lovindu-se între ele, se scuturau de frunze veştede, vântul izbindu-mă, învolburându-mi părul şi biciuindu-mă pe faţă.
Ploaie... Stropi grei se prăbuşesc pe obrajii mei îngheţaţi, răpăiau fără milă printre crengi, frunze şi vânt.
Inspir aerul şi mă cutremur. Ceaţa, dacă vreodată fusese acolo, îmi eliberase pieptul, o ciudată stare de pace punând stăpânire pe mine.
Deschid ochii. Nu visasem, sunt aici, printre copaci uscaţi şi furibunzi.
Mi-e frig, dar plouă. Îmi era dor de ploaie, însă nu şi de vânt... Mă atacă, parcă dorind să-i părăsesc teritoriul. Plec.
Şi mă pierd din nou printre străzi lăturalnice, alei pe care păşeam condusă de vânt. Nu mi-e bine. Trebuie să plec. Vreau linişte.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Singur.

Strada e goală. Raze portocalii se reflectă în bălţi pline de mizerii. Spargi oglinda apei păşind în lichidul rece, aruncând stropi de lumină în întunericul nopţii.
Eşti singur, aşa cum ai fost mereu. Fericirea infantilă şi nevinovată s-a spulberat de mult, rămânând doar urma vagă a amintirii unui hohot de râs ciripit. Privirea ţi se înceţoşează, dar încerci să uiţi golul din mintea şi inima ta. Solitar printre străini cu feţe cunoscute şti că fericirea a dispărut. Vrei să respiri, să afli, să şti, însă nici măcar tu nu ai idee cum să cauţi răspunsuri, dar mai ales unde. Vrei să ajungi undeva, cumva, fără vreun plan pe care să-l urmezi. Simţit că totul te ţine în loc, dar te zbaţi în neştire să ajungi acolo. Nu poţi găsi cuvinte în mintea ta înlănţuită de ceaţă şi întuneric.
Şi DE CE fiecare întrebare trebuie să aibă răspuns? 

Pur şi simplu, de ce? Nu ştiu acum, şi poate niciodată.. Unele lucruri ar trebui doar simţite, ori măcar dibuite într-o privire.
Eşti dezamăgit, furios. Singura persoană care credeai că te înţelege refuză să-ţi fie alături în acea bătălie. Te-ai înecat în suferinţe iar acum tânjeşti după aer. Dar cum? Cum poţi încerca să uiţi ce te-a făcut să te pierzi când încă păşeşti în acelaşi loc? Şi şti că într-o zi te vei întoarce, frica dispărând în umbrele trecutului. Dar poate atunci, locul va fi dispărut... Şi tot ţi-e teamă să pleci, căci neîncrederea te izbeşte în faţă, te afundă în aceeaşi mizerie din care vrei să evadezi.
Ce rost are? Tu nu înţelegi, tu, care nu şti ce să simţi, te clatini pe cuvinte, dar restul... cu atât mai puţin. Vrei să explici? Nu poţi. Şi rămâne aşa.
Iar dacă locul dispare, vei privi la ce a mai rămas, la ruinele zâmbetelor copilăreşti, la amintirea a ceva ce tu numeai iubire. Fericirea aceea nu o vei mai simţi. Dar te vei înconjura de lumini care să pătrundă în cele mai întunecate cotloane ale inimii tale pentru ca restul, cei din jurul tău să nu-ţi cunoască suferinţa.
Până atunci, laşi ploaia rece să-ţi spele lacrimile, tremurând în goliciunea nopţii.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Unele cuvinte..

Îneacă-le în lacrimi.. Acele cuvinte care mereu îţi joacă în cap dar niciodată nu trec de graniţa buzelor, nu primesc formă şi sunet, în schimb cutreieră în mintea ta şi în sufletul tău, scormonind răni vechi. Lasă-le să-ţi moară pe obraji îmbibate în lacrimi sărate şi fierbinţi. Nu le poti spune, căci ţi-e frică, dar nu le poţi nici uita, căci te doare.. Cui să spui, când ele refuză să se modeleze în vreun sunet sau o literă pe caietul gol? Te ruinează atunci când totul pare la picioarele tale..
Just drown those fucking words in tears..

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Simt că... în sfâşit, lucrurile se întorc la normal.. Bineînţeles că normalul meu se deosebeşte de normalul altora, dar nu contează. În sfârşit mă simt bine, şi încep să cred că, în curând, voi reuşi să mă adun complet, să regăsesc şi să repar fiecare lucru pe care l-am pierdut sau stricat într-un fel sau altul..
E ciudat poate cum, odată cu toamna, când toate se întunecă şi multe pier, fericirea mea renaşte din cenuşă. E adevărat că niciodată nu mi-au prea plăcut zilele de vară, iar zilele înnorate mi se par liniştite, uneori perfecte, chiar dacă uneori tânjesc după culoare. Dar până la urmă, culorile sunt în ochii celui care priveşte, iar acum, lumea chiar îmi apare într-o mie de culori.
Lacrimile nu îmi mai ţin companie înainte să mă cufund în vise, şi deseori adorm zâmbind fericită,

visând ambiguităţi, trezindu-mă greoi, dar cu un scop, cu o certitudine că nu e totul pierdut.

Rănile se închid, iar cel mai important lucru.. nu mai dor.. doar câte o adiere pală a vreunei amintiri mai zgârie câteodată giulgiul subţire al uitării cu care m-am încăpăţânat să acopăr tot ce era urât, dar se pierde la fel de uşor ca un fulg în bătaia vântului. Cicatricele.. vor rămâne. Le voi privi uneori şi îmi voi aminti că la un moment dat, chiar mă durea, tare. Ştiu că nu voi uita, dar cu siguranţă voi ierta, asta dacă nu cumva am făcut-o deja.

Vina e cu siguranţă şi a mea. Iar el, acelaşi el de atât de multă vreme, e din nou aici. Nu mai accept critici. E ceea ce vreau şi ceea ce cu certitudine simt. Sunt fericită, şi îmi place aşa. Iubesc să zâmbesc, din inimă, să râd, să mă prostesc, şi să nu îmi mai pese de părerile nefondate ale altora. Eu mă cunosc, iar el de asemenea, ştie ce gândesc mai bine ca oricare altul. Şi deşi am avut atât de multe probleme, îl iubesc, şi ştiu că timpul şi răbdarea le vor rezolva, dar mai ales străduinţele noastre puse împreună vor fi cele care vor învinge distanţa.

Îi mulţumesc că mereu mă ajută să mă regăsesc. Îi mulţumesc pentru tot.

 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Departe.

Amorţeşte. Degetele îi sunt atât de reci încât nici nu le mai simte. Le mişcă uşor şi doar o fină senzaţie înţepătoare îi străbate pielea. Lacrimile deja s-au uscat pe obraji, iar încheietura ei pulsează ritmic.
Tot corpul îi e încordat, fiori reci i se preling pe spate, făcând-o să se cutremure în timp ce golul săpa mai adânc înăuntrul ei, mai dureros, crescând şi ucigând ce a mai rămas în ea.
Loveşte-o. Nu mai simte. Răneşte-o din nou, nu mai plânge.

Noaptea e rece, goală, la fel ca inima şi mintea ei. Stelele veghează deasupra siluetei strâns ghemuite în răcoarea întunericului. Ochii umezi, posedând o expresie îngheţată, scurtează orizontul negru.
Corpul e aici, sufletul departe. Zboară, caută, plânge, se zvârcoleşte neputincios, căzând în propria sudoare duhnind a eşec şi dezamăgire. Întinde braţele spre răsăritul ademenitor şi mincinos, sperând la căldură, visând la culoare şi viaţă, îmbrăţişând iluzia dulce a unei zile toride, simţind cum devine doar o adiere îngheţată, mohorâtă, ştearsă.
Fluturându-şi aripile sfâşiate, picurând lacrimi sărate, zboară ameţit mai departe, căutând fericirea, plutind în agonie spre un loc mai viu.
Ea nu mai suferă, căci sufletul nu îi mai aparţine. E o păpuşă, jucând după un scenariu morbid, un personaj mort.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Stele..

În seara aceasta număr stele cu ochii închiși.
Le ating, le culeg în mâna-mi înghețată, le strivesc în pumnul strâns apoi suflu praf de stele în aerul curat al nopții de septembrie. Le arunc înapoi pe pânza neagră a cerului, închid ochii și le mai număr o dată. Ajung la infinit, mă speri, mă pierd. Deschid încet ochii, dar oh! mai bine nu o făceam. Miliarde de stele veghează asupra unui Univers gol, care a uitat, a uitat fericirea, dragostea. O lume goală moare sub strălucirea miilor de suflete ce ne controlează visele. Ne-am obișnuit să trăim în același cimitir, veșnic mohorât, pustiit de viață și culoare. Nu știm decât să umplem aerul pe care îl respirăm cu otrava dezamăgirilor proprii.

Dar uit, tac, plâng. Și număr. Iar iubindu-te pe tine e ca și când aș număra stele cu ochii închiși.

 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

I'm back. :]

Imi cer scuze ca am lipsit atat timp, dar chiar nu m-am simtit in stare sa mai scriu nimic. Dar promit sa imi revin, sa postez si sa citesc cat mai multe blog-uri.

De acum inainte, nu voi mai avea postari din seria "Poveste fara sfarsit", deoarece oricat de mult m-am strofocat, continuare nu iesea cum imi doream eu. Nu voi renunta definitv, ci doar pentru moment. In schimb, pe langa compunerile mai scurte, am inceput sa scriu o poveste, pe care vreau sa o duc cat mai departe. Si sper ca, cu ajutorul si criticile voastre voi reusi acest lucru. 

Va multumesc ca ati ramas alaturi de mine, si promit ca am sa incerc sa nu mai lipsesc. (chiar daca acest an va fi extrem de incarcat pentru mine). 

c:

Doar o alta noapte..

Noaptea e lină şi pustie.. Străzile sunt goale. Noaptea, oraşul pare curat, parcă toate resturile de gânduri murdare au fost şterse de câte o adiere plăpândă şi dulce de vară. Căldura s-a stins, şi fiecare cotlon parcă ascunde un mister aparte. Un vuiet constant înconjoară totul, pare doar un ecou al vieţii îmbâcsite a zeci de oameni care poluează aerul cu grijile lor. Lumina e caldă, acoperă totul cu strălucirea vie a unui vis perfect, în care durerea şi problemele se pierd în parfumul verii, lăsând în urmă doar fericire pură. Asfaltul e încă cald, iar tălpile goale absorb senzaţia plăcută a acestui peisaj, un tablou perfect al fericirii, nedisimulate de atâtea alte gânduri. Paşii mă poartă în voia lor pe trotuarul gol, muzica nopţii armonizează totul, împreună cu atât de multe alte zgomote blânde, şterse de întunericul scăldat în sclipirea stelelor şi a lunii muşcate de deasupra mea. Blocurile înalte, fără nici un ochi treaz, veghează asupra oraşului; acum nu mă sufocă ca în timpul zilei fierbinţii care s-a încheiat parcă de mult. Frunzele copacilor dansează încet, foşnind necontenit. Pare că nimic nu poate distruge acest vis proaspăt, nimic nu poate întrerupe cursul paşilor mei pe aleile întortocheate ale oraşului. Nimic....
De undeva, din afară, de după lună şi stele, lumina asta pare străină, atât de străină.. Deschid ochi, orbită de o rază de soare, strecurată prin perdeaua subţire.. De ce trebuie să fi fost doar un vis? Mă ridic din pat şi privesc peisajul strălucitor al oraşului, al blocurilor care vor să se prăbuşească peste zecile de oameni de la picioarele lor, în altă zi fierbinte a acestui an.. Păşesc pe podeaua puţin rece fără să ştiu că tălpile îmi sunt murdare, pline de praful străzilor acestui univers în care zeci de suflete trăiesc clipă de clipă unul lângă altul, fără să ştie de prezenţa, fără să-şi arunce priviri, dar lăsând în urmă izul greu al poverilor fiecăruia.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poate maine..

Uneori, aş vrea să păstrez sentimentele unei nopţi la infinit.. Să simt acea pace şi căldură şi în dimineaţa următoare, când mă voi trezi dintr-un somn agitat, sau poate dintr-un coşmar.. ele să fie acolo, să îmi alin mintea şi inima cu senzaţia de iubire provocată de câteva vorbe.. Iar acele vorbe... După atâta timp, ştiu că nu sunt fără rost, ştiu că acele cuvinte apasă greu, şi sunt sincere, dar mi-e atât de teamă să mă încred în ele, pentru că mâine vor dispărea, vei uita că le-ai spus, iar sentimentele pe care le-ai avut rostindu-le le vei simţi ca o mlădiere uşoară de pană.. Aş vrea să iau toate cuvintele, fiorii şi lacrimile din seara aceasta, într-un săculeţ, să îl strâng tare la piept, să-l deschid când voi avea nevoie de mângâiere, de vorbele şi amintirea ta.. Pentru că mâine poate nu vor mai fi.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #13

Zilele trec. De la acea seară albă de decembrie când ştiam sigur că voi găsi "ceva"-ul meu, au trecut 2 luni. Crăciunul şi Anul Nou au împodobit din nou aerul cu parfumurile şi culorile iernii, atât de dragi, de speciale şi unice pentru fiecare dintre noi.
Nu aş fi vrut că monotonia să pună din nou vălul ei prăfuit asupra zilelor de după vacanţă.. Însă mai e ceva.. Ies din cochilie.. Ies din lumea mea în care verdele ierbii e fundalul gândurilor, iar culorile curcubetlui pictează poveşti şi sentimente felurite, las toată culoarea din mintea mea să îmi invadeze privirea, şi pândesc timid la peisajele ce se întind acum în faţa mea, la figurile oamenilor, la sunetele din jur.. Cum se întâmplă toate aceste lucruri noi, nu îmi pot explica.. Din acea formă transparentă din banca a doua, devin din ce în ce mai plină de viaţa, radiind tot mai multă încredere. Poate mulţi se întreabă de ce?, dar nimeni nu îşi exprimă nedumerirea cu glas tare. Mă transform din omidă, într-un fluture, îmi întind aripile colorate şi amorţite în această lume nouă. Mă înalţ şi ridic ochii din pământ, zi după zi, tot mai sus. Îmi descopăr zâmbetul şi îmi ascult surâsul şi chicotelile cu o uimire necontenită. Unde s-a ascuns copila asta? Privesc în oglindă ochii verzi şi vii, cu o sclipire în ei, acel ceva nou, care iese la suprafaţă, bucurându-se de lumina soarelui.
Acum sunt sigură. Acel lucru se întâmplă.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Deja-vu..

Nu pot explica. M-am rătăcit cu siguranţă în atâtea frânturi de gânduri, vise şi amintiri. Mă învârt în cerc de ceva vreme, fără să găsesc vreo portiţă de scăpare spre o lume în care mintea mea nu e stăpânită de aceleaşi temeri. Merg, alerg, abia atingând pământul, sperând că mă îndrept înainte, se iveşte ceva nou, şi cred că am reuşit în final, dar apoi ajung de unde am plecat, în acelaşi pat plin de lacrimi şi vise, în care reveriile mă ţin trează până târziu în noapte, privind întunericul şi ascultând tic-tac-ul ceasului. Şi atunci, un fel de furie, neputinţă, oboseală, îşi întinde gheara înspre sufletul meu epuizat de atâtea speranţe deşarte, şi îl sfâşie din nou în bucăţi, transformându-l în zeci de frânturi de vise picurând lacrimi sărate, lacrimile unei copile care nu vrea să renunţe, care speră la infinit, şi aşteaptă, şi speră din nou, şi e sfărâmată, dărâmătă şi împinsă înapoi, lovind-o, rănind-o..
Eu sunt aceea, şi probabil mi-o fac singură.. Dar speranţa moare ultima, nu? Nu vreau să plec, şi mi-e frică să renunţ. Am spus "nu" de-atâtea ori că nici eu nu mai cred.
Şi mă întorc de unde am plecat, într-un pat rece, în întunericul liniştit şi ticăitul ceasului, sperând, visând, oftând, suspinând..

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #12

Niciodată nu am ştiut de ce simt atât de multă fericire privind cum zeci de fluturaşi cad liniştiţi deasupra mea. Nu am o amintire sau întâmplare legată de acest moment.. sentiment, care să îmi provoace această stare. Nu mi-am pus neapărat întrebarea "de ce?", dar probabil că undeva înăuntrul meu voi găsi uşor răspunsul.
E linişte, iar corpul îmi tremură uşor din cauza frigului. Pământul e deja acoperit cu un strat pufos de zăpadă. Fiecare pas al meu se aude înăbuşit, cu scârţâitul acela, lăsând urme întunecate pe alee.
Seara s-a topit într-o noapte luminoasă, sclipitoare doar în lumina lămpilor stradale, în rest, strălucind difuz, formând umbre.
Dar în sfârşit, simt cum acel ceva se schimbă, sau se va schimba curând.
Poate e doar această lumină şi linişte care îmi îmbată capul cu gânduri blânde, dar la fel de bine ar putea fi o senzaţie aparte, ca atunci când şti şi simţi că va ploua chiar dacă afară cerul e senin.
Nu ştiu când, şi nici cum, dar licărirea aceea a ceva iminent e prezentă în corpul meu de câteva zile încoace.
Înapoi în camera caldă şi aşa zis liniştitoare, unda de speranţă pare că piere puţin, însă aruncând o scurtă privire spre geamul în spatele căruia fulgii de nea cad necontenit, siguranţa a revenit. Şi nu a mai dispărut.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Prima poezie.

"Mă uitam la tine,
Dar tu de fapt plecai..
Totul va fi bine,
Voi găsi al rai.
Credeam că eşti al meu,
Dar în această clipă,
Ştiu că pentru tine eu,
Sunt doar o alta tipă..
Te-aş fi facut să zbori,
Cu al meu zâmbet cald,
Ai fi ajuns la nori..
Dar ochii de smarald,
Ce i-ai iubit cândva,
I-ai părăsit în lacrimi..
Ea era a ta!

Cu braţele-amândouă,
Mă-mbrătişai râzând,
Acum aş vrea să plouă,
Să nu mă vezi plângând..
Când mă strângeai de mână,
Inima-mi plutea,
Aş vrea să fie lună,
Să nu mă poti vedea..
Să fiu-o umbr-a nopţii,
În vise să-ţi apar,
S-alung eu frica morţii,
Dar totuşi să te doara!"

Avea inima bună,
Pe tine te iubea..
N-ar fi crezut vreodată,
Că tu puteai pleca..

"Dar totul va fi bine,
Poate te intorci,
Vreau să fiu cu tine,
Pe umeri să mă porţi..
Şi să mă iei în braţe,
Să uit că ai plecat,
Să mă alinti cu şoapte,
Să fie-adevărat..
Să nu mai pleci vreodată,
Să fi mereu al meu,
Să fi tu a mea poartă,
Spre colţul meu de rai..
Să-mi mângâi uşor părul,
Blond, simplu şi bălai,
Tu să înlături răul,
Iubire să îmi dai.."

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Sfarsitul sfarsitului.

Si pentru ca povestea asta s-a terminat de atatea ori, incat am epuizat, a sosit si sfarsitul. Definitiv, irecuperabil, si toate sinonimile posibile la care imi e prea lene sa ma gandesc.

Inhalez fumul asta de parca as trage fericire..  expir ca si cum as inlatura durerea. Dar nu e asa. Durerea ramane. Iar fericirea nu o voi gasi in gustul amar.

Muzica imi urla in urechi. Macar nu-mi aud gandurile. 

Vibreaza telefonul. 

Mesaj.

Parca e cineva care vrea sa ma faca sa zambesc, chiar daca nu stie ca in interior sunt pustie. Si pustietatea doare.

Nu stiu cum e sa fiu singura? Nu stiu cum e sa doara?? Te-ai inselat E. 

Dar totul o sa treaca. Tot timpul trece. Eu sunt stanca care ramane dupa ploaie, dupa o ploaie de lacrimi.. sau poate doua, sau o seara, o noapte..  Dar voi ramane. In picioare, cu capul sus. Curand am sa inchid acest capitol... cu o scrisoare.

Sfarsitul sfarsitului.

There's no way coming back.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #11

Mă trezesc tresărind, tremur. Mă ridic în fund şi mă uit în jur, e întuneric, dar sunt în camera mea, cel puţin, nu în acel labirint nesfârşit. E puţin frig, şi aş vrea să mă ghemuiesc la loc în pat, dar cifrele roşii ale ceasului meu dezmembrat îmi înţeapă privirea. Trebuie să mă trezesc.
Fac acelaşi lucruri pe care le fac în fiecare dimineaţă. Nu voi întârzia, ştiu asta, dar tot mă grăbesc. Mă opresc în dreptul ferestrei şi privesc afară. Plouă.
Zâmbesc uşor şi cobor la parter cu geanta într-o mână şi eşarfa în cealaltă. Îmi iau paltonul din cuier, îmi pun eşarfa, iau o umbrela, îmi agăţ geanta de umăr şi ies. Parcurg acelaşi drum. Mă confrunt cu aceleaşi gânduri, mă mint cu aceleaşi minciuni. Mă simt din ce în ce mai pustie pe măsură ce toamna se stinge şi aştept ca viaţa mea să reînvie odată cu iarna.
Din nou aceleaşi ore, aceaşi nepăsare. Dar acum e mai frig. Am mâinile îngheţate. Am mintea pustie.
După şcoală, însă nu urmez drumul spre casă... în sfârşit o ieşire din tipar. O iau spre câmpie, câmpia mea, unde visele mele au atins cel mai înalt punct, au ajuns atât de sus încât s-au confundat cu realitatea. Ca un fel de paradox, ziua acea pare ca un vis în amintirile mele. Dar a fost, am trăit fiecare clipă cu fiecare părticică a corpului meu.
Încă plouă şi trebuie să mă apăr de stropii mult prea reci. Picurii cad pe pânza umbrelei, cu zgomot, paşii mei îşi urmează calea printre bălţi.
Sunt aproape, sunt din nou aici.
Dar acum totul e rece, lipsit de viaţa. Nu mai găsesc acea linişte, sunt dezamăgită. Copacii din acea pădure sunt goi, sărăciţi de splendoarea frunzelor. Iarba e moartă, acoperită de noroi.
Stau în miloavlu câmpiei, şi privesc de jur împrejur. Mă regăsesc din nou în acest peisaj. Data trecută era plin de viaţa într-un mod liniştit, eram fericită, iar toate senzaţiile mă completau. Iar acum... sunt apatică, seacă şi ştearsă. Trec zilele una după altă fără să reuşesc să schimb nimic la niciuna. Sunt ca acest peisaj, gol, plâns.
Chiar dacă mă regăsesc aici, mă deprimă. Vreau să plec, dar corpul nu mă ascultă. Decid că dacă mai rămân puţin nu are cum să strice. Mă plină prin pământul îmbibat de apă, merg înspre pădure, dar mă opresc la marginea ei. Nu o să păşesc printre copaci. Nu ştiu ce să fac în continuare... Mă întorc, privesc totul şi închid ochii. Ploaia încă mai cade, îi simt mirosul şi aud picăturile pe umbrela... Mi-e frig. Mai bine aş pleca.
E noiembrie, iar în inima mea e doar un loc gol. Poate în curând voi reuşi să îl umplu cu un lucru de care am nevoie.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #10

Octombrie? Unde ai plecat? De ce? De ce nu ai lăsat în cartea vieţii mele mai multe însemnări, mai multe pagini pline cu amintiri demne de a fi rememorate şi trăite la nesfârşit? De ce ai făcut ca fiecare zi să pară mai fadă, mai seacă, mai lipsită de culoare, viaţă? Parcă sunetele însăşi au devenit mai neclare.
Ai plecat fără să-ţi pese de mine, fără să arunci o privire spre viaţa mea.
Te-am căutat, prin parc, printre copaci şi frunze, am ascultat vântul rece care îmi biciuia faţa, în speranţa că voi auzi ceva de tine. Zilele treceau una după alta, dar nu ai vrut să apari.
Totuşi, te iert... Mai ai şanse să apari la anul. Mâine începe luna noiembrie... Acum plouă, şi mă bucur.. Iar, mâine.. Mâine cred că am să merg în acea pădure unde septembrie a însemnat atâtea pagini în cartea mea. Va trebui să îmi iau o umbrelă.. Atât de mult aş vrea să simt stropii mari de ploaie pe piele.
Nu contează însă, o voi auzi, îi voi simţi mirosul.
Mâine...

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Frumusetea unui zambet

Zâmbeşte atunci când e soare, ca să arăţi că străluceşti la fel de mult ca el.

Zâmbeşte când e înnorat, pentru că norii nu îţi pot răpi lumina şi fericirea.
Zâmbeşte când plouă, pentru că eşti la fel de vie şi curată ca ploaia.
Zâmbeşte când vezi un curcubeu, pentru că viaţa ta trebuie să fie la fel de colorată precum el.
Zâmbeşte când priveşti o floare, pentru că, la fel ca ea, tu eşti o floare, un mugur care stă să înflorească la prima ploaie.
Zâmbeşte când vezi o stea căzătoare, pentru că şti că dorinţa ţi se va împlinii.
Zâmbeşte când cad primele frunze.
Zâmbeşte atunci când primii fulgi de nea din an îţi cad în palmă şi se topesc imediat.
Zâmbeşte când primul ghiocel îşi scoate capul din zăpadă să întâmpine soarele.
Zâmbeşte când priveşti răsăritul, zâmbeşte când priveşti apusul, zâmbeşte când cerul îşi schimbă culoarea sub privirile tale, zâmbeşte când norii se întrec în tumbe, şi forme, zâmbeşte atunci când unul din ei îţi aminteşte de ceva drag.
Zâmbeşte tot timpul, chiar şi când eşti tristă.
Zâmbeşte, pentru că viaţa e mai frumoasă când ai zâmbetul pe buze, în inimă, în minte, în fiecare mişcare!

Ai zambit astazi? 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Fara titlu.

Ghidează-mă! Prinde-mă de mână şi arată-mi drumul pe care trebuie să-l urmez, trage-mă pe cărarea care duce spre fericirea noastră. Nu-mi da drumul, nu mă lăsa să mă rătăcesc. Sunt a ta acum, nu? Ai grijă de mine atunci. Dacă mă pierd, e vina ta. Eşti mai puternic decât mine, eu mai am de învăţat, dar, hei, de ce nu mă înveţi tu? Nu ştiu să iubesc, învaţă-mă tu! Nu pot să zâmbesc cum o faci tu, zâmbeşte-mi încă o dată şi am să te imit. Aşa, e bine? Nu pot privi lumea în culorile tale, ai vrea să îmi pictezi lumea la fel ca a ta? Nu pot să fac mulţi paşi fără să cad, vrei să mă sprijini tu? Aş vrea să sar peste fiecare obstacol, dar nu am destul avânt. Ai putea să îmi dai tu atât cât am nevoie? Învaţă-mă să râd, să cânt, să dansez, să zbor, să visez, să plutesc. Învaţă-mă să-mi ascult gândurile, sentimentele şi inima. Învaţă-mă să iubesc. Învaţă-mă să fiu fericită. Învaţă-mă să ofer fericire. Sunt o copilă, iubeşte-mă aşa cum sunt. Spune-mi unde greşesc, ajută-mă să lupt, fă-mă să mă schimb.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

I can't held myself hurting you when it's hurting me.

Camera e întunecată, banca e goală, alea e pustie. Trei decoruri, aceeaşi singurătate. Ea stă singură, în camera tăcută, stângandu-şi gânditoare genunchii la piept. Lacrimile şi le simte aproape uscate pe obraji, ochii îi sunt doar puţin umezi, iar privirea uşor neclară.
"Te-am rănit, la fel cum ai făcut şi tu! O meriţi!"
Îşi găsea scuze? Pentru ce? Pentru că a spus ce gândeşte, ce simte, ce o doare, de ce îi e frică?
[...]
Toate poveştile au un început, toate poveştile au un sfârşit, dar unele se sfârşesc de mai multe ori, puţin câte puţin, se închid până ce se risipesc în trecut. La fel e şi această poveste, după al cărei scenariu joacă această copilă.
La început, durerea a fost imensă, adunându-se ca un imens bulb în coşul pieptului ei, făcând-o să-şi dorească să îşi smulgă părul din cap; în schimb, s-a tăiat. Şi a fost mai bine. Dar noaptea a fost aproape albă, ea îşi simţea fată umflată şi umedă de lacrimi, cu părul răvăşit, ghemuită undeva sub plapumă, strângând cu o uşoară urmă de disperare o jucărie de pluş.
Şi zilele au trecut aproape la fel, într'm stare de amorţeală ceţoasă, încercând în zadar să facă o rază de soare să treacă prin acel giulgiu, chiar şi pentru scurt timp, sunându-l, ştiind că face rău, că îşi face rău singură, şi chiar dacă dorinţa ei era să zâmbească, ruga că el o va rănii, că o va durea, că-i va arunca cuvinte pe care el nu le simte, chiar dacă ea ar vrea ca şi el să sufere la fel ca ea, dar lui nu-i păsa, sau cel puţin aşa îi arăta. Şi toate astea se întâmplau mereu, negreşit.
Timp de o lună...
Iar acum, când ea nu mai vroia să plângă, când vroia altceva, el apare din nou. Se întoarce, desface sfârşitul pus tot de el, rănind-o din nou. Asta vroia? Sau poate nu?... Dar măcar atât putea face.
-Îmi pare rău! spuse el cu voce pierdută, implorând. Am fost un prost!
-Da, ai fost, şi eşti, răspunse ea.
El plângea, ea era rece.

 -Şti, m-ai rănit de-atâtea ori, de fiecare dată când încercam să-ţi vorbesc, când îmi călcam pe toate promisiunile şi te sunam, din nou, mereu sperând, mereu prăbusindu-mă. Nu ţi-a păsat!
-Taci! Ba mi-a păsat...
-De ce să tac? Spun adevărul. Te vroiam înapoi, tu mă respingeai, şi nu numai atât! Te uram şi te iubeam în acelaşi timp! Şi nu îţi păsa!
-Taci! vocea îi era din ce în ce mai slabă, mai pierdută.
-Şi vroiam să îmi spui noapte bună, vroiam să nu mai plâng, să nu-mi mai fac griji, să nu mai aştept, să...
-Taci!
-Şi am reuşit să nu mai plâng! Fără tine! Şi să încep să uit, să nu îmi mai doresc să te sun!
-Taci te rog! Te implor!
-Şi acum vi înapoi?! Să dai peste cap tot? Să-mi topeşti gheaţa ce am format-o în jurul inimii, să o transformi în lacrimi fierbinţi care deja curg pe obrajii mei?
Tăcere. El plânge, iar lacrimile ei continuă să curgă.
-Off! se aude ca un fel de geamăt, încordat, care îi sfâşie inima, făcându-i alte lacrimi să cadă. Te voi răni din nou! Sunt un prost!
Tăcere. Ea strânse din dinţi.
I can't held myself hurting youwhen it's hurting me.
-Sincer?... Ştiu.
Un icnet puternic se auzi de la celălalt capăt al telefonului, urmat de hohote disperate de plâns. Acea durere o aştept ea...
Restul e tăcere, dar pot spune că povestea a mai trecut peste un sfârşit. Dacă va mai fi vreunul, va fi ultimul. Iar acum, ea stătea ghemuită în camera surdă şi mioapă, întrebându-se dacă decizia era corectă.

 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Random.

Păşeam cu grijă pe şinele de metal îngropate în pământ. Îmi puneam atentă călcâiul drept în faţa vârfului tenisului stâng, cu mâinile ridicate, depărtate în lături. Mângâiam cu degetele firele de iarbă crescute de-a lungul şinelor. Cealaltă mână o ţine pe a ta, ne clătinam unul spre altul, eu râzând, tu spunându-mi că n-ai să mă laşi să cad.
Mă uitam la tine, te priveam concentrându-te la mersul pe bara îngustă, cu părul acoperindu-ţi ochii, dar cu buzele zâmbitoare întrezărindu-se printre firele de păr suflate de adierea uşoară de vară. Mă dezechilibrez, te strâng mai tare de mână şi mă înclin spre iarbă, dar tu mă ţi, şi nu îţi relaxezi braţul până nu îmi regăsesc echilibrul.
Ştiu că aşa va fi mereu. Când mă voi clătina, tu vei fi acolo. Şinele sunt ca drumurile vieţii, făcute pentru doi. Când ajungi la intersecţia mai multor şine, poţi să îţi continui drumul, sau poţi să alegi un altul. Dar şti ceva? Intersecţia e aproape, doar priveşte în faţă. Tu vei pleca? Eu nu. Voi rămâne pe calea asta, îmi voi continua drumu, mereu cu braţele întinse în lateral, aşteptând să mă prinzi de mână, chiar dacă nu vei mai fi acolo.
Voi continua să păşesc cu grijă pe şinele reci, încercând să nu cad.


  https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326