I can't held myself hurting you when it's hurting me.

Camera e întunecată, banca e goală, alea e pustie. Trei decoruri, aceeaşi singurătate. Ea stă singură, în camera tăcută, stângandu-şi gânditoare genunchii la piept. Lacrimile şi le simte aproape uscate pe obraji, ochii îi sunt doar puţin umezi, iar privirea uşor neclară.
"Te-am rănit, la fel cum ai făcut şi tu! O meriţi!"
Îşi găsea scuze? Pentru ce? Pentru că a spus ce gândeşte, ce simte, ce o doare, de ce îi e frică?
[...]
Toate poveştile au un început, toate poveştile au un sfârşit, dar unele se sfârşesc de mai multe ori, puţin câte puţin, se închid până ce se risipesc în trecut. La fel e şi această poveste, după al cărei scenariu joacă această copilă.
La început, durerea a fost imensă, adunându-se ca un imens bulb în coşul pieptului ei, făcând-o să-şi dorească să îşi smulgă părul din cap; în schimb, s-a tăiat. Şi a fost mai bine. Dar noaptea a fost aproape albă, ea îşi simţea fată umflată şi umedă de lacrimi, cu părul răvăşit, ghemuită undeva sub plapumă, strângând cu o uşoară urmă de disperare o jucărie de pluş.
Şi zilele au trecut aproape la fel, într'm stare de amorţeală ceţoasă, încercând în zadar să facă o rază de soare să treacă prin acel giulgiu, chiar şi pentru scurt timp, sunându-l, ştiind că face rău, că îşi face rău singură, şi chiar dacă dorinţa ei era să zâmbească, ruga că el o va rănii, că o va durea, că-i va arunca cuvinte pe care el nu le simte, chiar dacă ea ar vrea ca şi el să sufere la fel ca ea, dar lui nu-i păsa, sau cel puţin aşa îi arăta. Şi toate astea se întâmplau mereu, negreşit.
Timp de o lună...
Iar acum, când ea nu mai vroia să plângă, când vroia altceva, el apare din nou. Se întoarce, desface sfârşitul pus tot de el, rănind-o din nou. Asta vroia? Sau poate nu?... Dar măcar atât putea face.
-Îmi pare rău! spuse el cu voce pierdută, implorând. Am fost un prost!
-Da, ai fost, şi eşti, răspunse ea.
El plângea, ea era rece.

 -Şti, m-ai rănit de-atâtea ori, de fiecare dată când încercam să-ţi vorbesc, când îmi călcam pe toate promisiunile şi te sunam, din nou, mereu sperând, mereu prăbusindu-mă. Nu ţi-a păsat!
-Taci! Ba mi-a păsat...
-De ce să tac? Spun adevărul. Te vroiam înapoi, tu mă respingeai, şi nu numai atât! Te uram şi te iubeam în acelaşi timp! Şi nu îţi păsa!
-Taci! vocea îi era din ce în ce mai slabă, mai pierdută.
-Şi vroiam să îmi spui noapte bună, vroiam să nu mai plâng, să nu-mi mai fac griji, să nu mai aştept, să...
-Taci!
-Şi am reuşit să nu mai plâng! Fără tine! Şi să încep să uit, să nu îmi mai doresc să te sun!
-Taci te rog! Te implor!
-Şi acum vi înapoi?! Să dai peste cap tot? Să-mi topeşti gheaţa ce am format-o în jurul inimii, să o transformi în lacrimi fierbinţi care deja curg pe obrajii mei?
Tăcere. El plânge, iar lacrimile ei continuă să curgă.
-Off! se aude ca un fel de geamăt, încordat, care îi sfâşie inima, făcându-i alte lacrimi să cadă. Te voi răni din nou! Sunt un prost!
Tăcere. Ea strânse din dinţi.
I can't held myself hurting youwhen it's hurting me.
-Sincer?... Ştiu.
Un icnet puternic se auzi de la celălalt capăt al telefonului, urmat de hohote disperate de plâns. Acea durere o aştept ea...
Restul e tăcere, dar pot spune că povestea a mai trecut peste un sfârşit. Dacă va mai fi vreunul, va fi ultimul. Iar acum, ea stătea ghemuită în camera surdă şi mioapă, întrebându-se dacă decizia era corectă.

 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326