Singur.

Strada e goală. Raze portocalii se reflectă în bălţi pline de mizerii. Spargi oglinda apei păşind în lichidul rece, aruncând stropi de lumină în întunericul nopţii.
Eşti singur, aşa cum ai fost mereu. Fericirea infantilă şi nevinovată s-a spulberat de mult, rămânând doar urma vagă a amintirii unui hohot de râs ciripit. Privirea ţi se înceţoşează, dar încerci să uiţi golul din mintea şi inima ta. Solitar printre străini cu feţe cunoscute şti că fericirea a dispărut. Vrei să respiri, să afli, să şti, însă nici măcar tu nu ai idee cum să cauţi răspunsuri, dar mai ales unde. Vrei să ajungi undeva, cumva, fără vreun plan pe care să-l urmezi. Simţit că totul te ţine în loc, dar te zbaţi în neştire să ajungi acolo. Nu poţi găsi cuvinte în mintea ta înlănţuită de ceaţă şi întuneric.
Şi DE CE fiecare întrebare trebuie să aibă răspuns? 

Pur şi simplu, de ce? Nu ştiu acum, şi poate niciodată.. Unele lucruri ar trebui doar simţite, ori măcar dibuite într-o privire.
Eşti dezamăgit, furios. Singura persoană care credeai că te înţelege refuză să-ţi fie alături în acea bătălie. Te-ai înecat în suferinţe iar acum tânjeşti după aer. Dar cum? Cum poţi încerca să uiţi ce te-a făcut să te pierzi când încă păşeşti în acelaşi loc? Şi şti că într-o zi te vei întoarce, frica dispărând în umbrele trecutului. Dar poate atunci, locul va fi dispărut... Şi tot ţi-e teamă să pleci, căci neîncrederea te izbeşte în faţă, te afundă în aceeaşi mizerie din care vrei să evadezi.
Ce rost are? Tu nu înţelegi, tu, care nu şti ce să simţi, te clatini pe cuvinte, dar restul... cu atât mai puţin. Vrei să explici? Nu poţi. Şi rămâne aşa.
Iar dacă locul dispare, vei privi la ce a mai rămas, la ruinele zâmbetelor copilăreşti, la amintirea a ceva ce tu numeai iubire. Fericirea aceea nu o vei mai simţi. Dar te vei înconjura de lumini care să pătrundă în cele mai întunecate cotloane ale inimii tale pentru ca restul, cei din jurul tău să nu-ţi cunoască suferinţa.
Până atunci, laşi ploaia rece să-ţi spele lacrimile, tremurând în goliciunea nopţii.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Doar o alta noapte..

Noaptea e lină şi pustie.. Străzile sunt goale. Noaptea, oraşul pare curat, parcă toate resturile de gânduri murdare au fost şterse de câte o adiere plăpândă şi dulce de vară. Căldura s-a stins, şi fiecare cotlon parcă ascunde un mister aparte. Un vuiet constant înconjoară totul, pare doar un ecou al vieţii îmbâcsite a zeci de oameni care poluează aerul cu grijile lor. Lumina e caldă, acoperă totul cu strălucirea vie a unui vis perfect, în care durerea şi problemele se pierd în parfumul verii, lăsând în urmă doar fericire pură. Asfaltul e încă cald, iar tălpile goale absorb senzaţia plăcută a acestui peisaj, un tablou perfect al fericirii, nedisimulate de atâtea alte gânduri. Paşii mă poartă în voia lor pe trotuarul gol, muzica nopţii armonizează totul, împreună cu atât de multe alte zgomote blânde, şterse de întunericul scăldat în sclipirea stelelor şi a lunii muşcate de deasupra mea. Blocurile înalte, fără nici un ochi treaz, veghează asupra oraşului; acum nu mă sufocă ca în timpul zilei fierbinţii care s-a încheiat parcă de mult. Frunzele copacilor dansează încet, foşnind necontenit. Pare că nimic nu poate distruge acest vis proaspăt, nimic nu poate întrerupe cursul paşilor mei pe aleile întortocheate ale oraşului. Nimic....
De undeva, din afară, de după lună şi stele, lumina asta pare străină, atât de străină.. Deschid ochi, orbită de o rază de soare, strecurată prin perdeaua subţire.. De ce trebuie să fi fost doar un vis? Mă ridic din pat şi privesc peisajul strălucitor al oraşului, al blocurilor care vor să se prăbuşească peste zecile de oameni de la picioarele lor, în altă zi fierbinte a acestui an.. Păşesc pe podeaua puţin rece fără să ştiu că tălpile îmi sunt murdare, pline de praful străzilor acestui univers în care zeci de suflete trăiesc clipă de clipă unul lângă altul, fără să ştie de prezenţa, fără să-şi arunce priviri, dar lăsând în urmă izul greu al poverilor fiecăruia.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #12

Niciodată nu am ştiut de ce simt atât de multă fericire privind cum zeci de fluturaşi cad liniştiţi deasupra mea. Nu am o amintire sau întâmplare legată de acest moment.. sentiment, care să îmi provoace această stare. Nu mi-am pus neapărat întrebarea "de ce?", dar probabil că undeva înăuntrul meu voi găsi uşor răspunsul.
E linişte, iar corpul îmi tremură uşor din cauza frigului. Pământul e deja acoperit cu un strat pufos de zăpadă. Fiecare pas al meu se aude înăbuşit, cu scârţâitul acela, lăsând urme întunecate pe alee.
Seara s-a topit într-o noapte luminoasă, sclipitoare doar în lumina lămpilor stradale, în rest, strălucind difuz, formând umbre.
Dar în sfârşit, simt cum acel ceva se schimbă, sau se va schimba curând.
Poate e doar această lumină şi linişte care îmi îmbată capul cu gânduri blânde, dar la fel de bine ar putea fi o senzaţie aparte, ca atunci când şti şi simţi că va ploua chiar dacă afară cerul e senin.
Nu ştiu când, şi nici cum, dar licărirea aceea a ceva iminent e prezentă în corpul meu de câteva zile încoace.
Înapoi în camera caldă şi aşa zis liniştitoare, unda de speranţă pare că piere puţin, însă aruncând o scurtă privire spre geamul în spatele căruia fulgii de nea cad necontenit, siguranţa a revenit. Şi nu a mai dispărut.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #11

Mă trezesc tresărind, tremur. Mă ridic în fund şi mă uit în jur, e întuneric, dar sunt în camera mea, cel puţin, nu în acel labirint nesfârşit. E puţin frig, şi aş vrea să mă ghemuiesc la loc în pat, dar cifrele roşii ale ceasului meu dezmembrat îmi înţeapă privirea. Trebuie să mă trezesc.
Fac acelaşi lucruri pe care le fac în fiecare dimineaţă. Nu voi întârzia, ştiu asta, dar tot mă grăbesc. Mă opresc în dreptul ferestrei şi privesc afară. Plouă.
Zâmbesc uşor şi cobor la parter cu geanta într-o mână şi eşarfa în cealaltă. Îmi iau paltonul din cuier, îmi pun eşarfa, iau o umbrela, îmi agăţ geanta de umăr şi ies. Parcurg acelaşi drum. Mă confrunt cu aceleaşi gânduri, mă mint cu aceleaşi minciuni. Mă simt din ce în ce mai pustie pe măsură ce toamna se stinge şi aştept ca viaţa mea să reînvie odată cu iarna.
Din nou aceleaşi ore, aceaşi nepăsare. Dar acum e mai frig. Am mâinile îngheţate. Am mintea pustie.
După şcoală, însă nu urmez drumul spre casă... în sfârşit o ieşire din tipar. O iau spre câmpie, câmpia mea, unde visele mele au atins cel mai înalt punct, au ajuns atât de sus încât s-au confundat cu realitatea. Ca un fel de paradox, ziua acea pare ca un vis în amintirile mele. Dar a fost, am trăit fiecare clipă cu fiecare părticică a corpului meu.
Încă plouă şi trebuie să mă apăr de stropii mult prea reci. Picurii cad pe pânza umbrelei, cu zgomot, paşii mei îşi urmează calea printre bălţi.
Sunt aproape, sunt din nou aici.
Dar acum totul e rece, lipsit de viaţa. Nu mai găsesc acea linişte, sunt dezamăgită. Copacii din acea pădure sunt goi, sărăciţi de splendoarea frunzelor. Iarba e moartă, acoperită de noroi.
Stau în miloavlu câmpiei, şi privesc de jur împrejur. Mă regăsesc din nou în acest peisaj. Data trecută era plin de viaţa într-un mod liniştit, eram fericită, iar toate senzaţiile mă completau. Iar acum... sunt apatică, seacă şi ştearsă. Trec zilele una după altă fără să reuşesc să schimb nimic la niciuna. Sunt ca acest peisaj, gol, plâns.
Chiar dacă mă regăsesc aici, mă deprimă. Vreau să plec, dar corpul nu mă ascultă. Decid că dacă mai rămân puţin nu are cum să strice. Mă plină prin pământul îmbibat de apă, merg înspre pădure, dar mă opresc la marginea ei. Nu o să păşesc printre copaci. Nu ştiu ce să fac în continuare... Mă întorc, privesc totul şi închid ochii. Ploaia încă mai cade, îi simt mirosul şi aud picăturile pe umbrela... Mi-e frig. Mai bine aş pleca.
E noiembrie, iar în inima mea e doar un loc gol. Poate în curând voi reuşi să îl umplu cu un lucru de care am nevoie.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #10

Octombrie? Unde ai plecat? De ce? De ce nu ai lăsat în cartea vieţii mele mai multe însemnări, mai multe pagini pline cu amintiri demne de a fi rememorate şi trăite la nesfârşit? De ce ai făcut ca fiecare zi să pară mai fadă, mai seacă, mai lipsită de culoare, viaţă? Parcă sunetele însăşi au devenit mai neclare.
Ai plecat fără să-ţi pese de mine, fără să arunci o privire spre viaţa mea.
Te-am căutat, prin parc, printre copaci şi frunze, am ascultat vântul rece care îmi biciuia faţa, în speranţa că voi auzi ceva de tine. Zilele treceau una după alta, dar nu ai vrut să apari.
Totuşi, te iert... Mai ai şanse să apari la anul. Mâine începe luna noiembrie... Acum plouă, şi mă bucur.. Iar, mâine.. Mâine cred că am să merg în acea pădure unde septembrie a însemnat atâtea pagini în cartea mea. Va trebui să îmi iau o umbrelă.. Atât de mult aş vrea să simt stropii mari de ploaie pe piele.
Nu contează însă, o voi auzi, îi voi simţi mirosul.
Mâine...

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Random.

Păşeam cu grijă pe şinele de metal îngropate în pământ. Îmi puneam atentă călcâiul drept în faţa vârfului tenisului stâng, cu mâinile ridicate, depărtate în lături. Mângâiam cu degetele firele de iarbă crescute de-a lungul şinelor. Cealaltă mână o ţine pe a ta, ne clătinam unul spre altul, eu râzând, tu spunându-mi că n-ai să mă laşi să cad.
Mă uitam la tine, te priveam concentrându-te la mersul pe bara îngustă, cu părul acoperindu-ţi ochii, dar cu buzele zâmbitoare întrezărindu-se printre firele de păr suflate de adierea uşoară de vară. Mă dezechilibrez, te strâng mai tare de mână şi mă înclin spre iarbă, dar tu mă ţi, şi nu îţi relaxezi braţul până nu îmi regăsesc echilibrul.
Ştiu că aşa va fi mereu. Când mă voi clătina, tu vei fi acolo. Şinele sunt ca drumurile vieţii, făcute pentru doi. Când ajungi la intersecţia mai multor şine, poţi să îţi continui drumul, sau poţi să alegi un altul. Dar şti ceva? Intersecţia e aproape, doar priveşte în faţă. Tu vei pleca? Eu nu. Voi rămâne pe calea asta, îmi voi continua drumu, mereu cu braţele întinse în lateral, aşteptând să mă prinzi de mână, chiar dacă nu vei mai fi acolo.
Voi continua să păşesc cu grijă pe şinele reci, încercând să nu cad.


  https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #8

Minutele trec, pauzele sunt prea scurte, privesc în gol. Când sunt aşa parcă nici nu exist, parcă sunt o umbră, sau doar o bancă goală, poate bântuită pe care cei din jur o ocolesc din reflex.
Cumva, fără să realizez, orele se termină. Afară e încă cald, aerul e umed, dar nu acea umezeală răcoroasă care îmi poate curăţa mintea şi inima. Aerul e îmbâcsit cu tot felul de gaze, e cald, plin de fum de la maşini, fum de ţigări, mirosuri de gunoaie, de frunze ude. Aerul e greu.
Corpul mi se mişcă încet, parcă aş umbla prin apă. Gândurile la fel.
Drumul spre casă a fost greoi. Simt din nou că e una din acele zile în care timpul va trece greu, dar când voi ajunge la final, nu-mi voi aminti ce am făcut; o zi nefolositoare.
Aşa mi se întâmplă mereu după ce reuşesc să mă eliberez de tot. Ploaia, acel verde puternic, mirosul revigorant şi răcoros al ierbii ude după ploaie, aerul rece şi albastru, senzaţia de plin, apoi căldură blândă şi timidă a soarelui.. Pentru mine era perfect, sublim.

https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Cea mai frumoasa amintire.

Şti care a fost cel mai frumos şi perfect moment din viaţa mea? 

 Cel în care eram noi doi, pe marginea unui drum de pietre, cu un deal plin de buruieni în faţă, cu altul la fel în spate, cu nori de furtună deasupra noastră, cu hainele murdare, picioarele zgâriate de la spinii prin care tocmai am trecut, epuizaţi după cele mai obositoare şi frumoase 4 zile din viaţa mea, cu doar câţiva lei rămaşi, puţină pâine, puţin salam, o jumătate de sticlă de apă încă rece, cumpărată de la o benzinărie, cu ghiozdanele lângă noi, ameţiţi de căldură, iar tu în faţa mea, în genunchi, mi-ai luat mâna în mâna ta, m-ai privit în ochi şi mi-ai spus că mă iubeşti, că mă iubeşti mai mult decât orice, că sunt viaţa ta, că nu mă vei părăsi niciodată, că îţi e teamă că eu voi pleca, că mă iubeşti, că mă iubeşti, că mă iubeşti, apoi, cum te priveam uimită, plină de iubire pentru tine, am văzut cum o lacrimă se prelinge pe obrazul tău, dar nu am lăsat-o să cadă, m-am ridicat şi am şters-o de pe chipul tău.

Am şters toate lacrimile tale, zâmbind prosteşte, atât de îmbătată de fericire şi iubire, cu inima bubuind, ţi-am spus că te iubesc, că nu voi pleca, că sunt şi voi fi a ta, şi te-am sărutat, să taci, să şti că nu ai de ce să îţi faci griji. Nu trebuie să îţi fie teamă. 

Apoi ai căzut în fund, iar eu peste tine, îţi amorţise piciorul, şi am început să râdem, din suflet, râdeam şi râdeam.


 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #6

Mă plimb pe o câmpie întinsă, afară e întuneric, dar verdele ierbii e strălucitor, viu, ca în miezul zilei. Ştiu că ceva nu e în regulă, dar totul e mult prea ireal ca sa mă pot opri să mă gândesc la ce e greşit în lumea în care păşesc...
Un zgomot puternic, enervant, îmi sparge timpanul; e prea brusc şi tresar speriată, un fior străbătându-mi tot corpul. Caut cu privirea acel verde radiant, sau macar întunericul ce mă înconjura, dar, încet desluşesc doar formele întunecate ale mobilierului din camera mea. O secundă mai târziu îmi dau seama că am visat, e dimineaţă, iar ceasul deşteptator urlă pe noptieră. Întind mâna şi apăs cu greu butonul "snooze" al acestui radio-ceas antic, lipit cu bandă izolatoare galbenă şi vreo 3 fire pe afară.
Mai am 10 minute de visat la lumea mea ireală, dar trec atât de repede încât par că nici nu au fost. Mă ridic din pat, mă aşez pe margine şi mă gândesc.. "ce am de făcut?", "unde e tricoul ăla..?".. Mai durează un minut până mă ridic în picioare, mă împleticesc până la baie. Îmi clătesc ochii cu apă rece, spăl mintea de ultimele imagini, şterse ale visului meu fantastic cu iarbă strălucitoare în miez de noapte.
Mă îmbrac, îmi pregătesc cărţile pentru ziua de azi, le arunc în geanta de poştaş, scotocesc prin hârtii şi haine după mp3, găsesc o cască, trag de ea, şi prind mp3-ul fine zbor. Încerc sa-l pornesc, dar ecranul asta stupid nu vrea sa se lumineze.. Bateria e moartă. Îl arunc pe birou, dezamăgită. Nu o sa pot asculta lălăielile mele de copil aproape emo, iar asta ... :-w
Cobor scările, trântesc geanta lângă uşă, îmi piaptăn părul, îmi salut părinţii şi ies din casă cu mâinile în buzunare. Arunc o privire înspre cerul palid, soarele nu se vede de dealuri, nori uşori acoperă un albastru rozaliu, apoi mă întorc, privesc în pământ, lovind uşor frunzele.. E luni, o nouă zi de şcoală.. Iar eu, ieri alergam prin ploaie...

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Ploaie de vara... (Amintire)

- Dar toarnă cu găleata! spuse el, privind-o uimit.
- Ştiu, tocmai! Haide! răspunse ea entuziasmată susţinându-i privirea.
 - Ok, nebună mica, încălţă-te, spuse el zâmbind, apoi o sărută.
Fata o zbughi pe hol, luându-şi teneşii în picioare în cea mai mare viteză, şi aşteptă ca şi el să se încalţe, cu un zâmbet mare pe faţă, cu mâinile la spate, răsucindu-se pe călcâie dintr-o parte în alta. Când el termină, ea deschise uşa şi alergă pe scări, coborând cele două etaje, lăsându-l să încuie uşa.
Când o ajunse din urmă, ea era lipită cu nasul de geamul uşii, ochii verzi studiind ploaia care cădea torenţial.
"Cât e de copilă şi de frumoasă!"
 gândi el. Ea îl prinse de mână şi împinse uşa. Era entuziasmată.
Dintotdeauna iubise ploaia şi mereu visa să alerge prin ea. Stătură cateva clipe acolo, încă la adăpost, se sărutară, apoi ea o luă la fugă prin bălţi, trăgându-l după ea, chicotind fericită. Ploaia cădea constant, iar fi erau deja uzi până la piele.
 Era vară, vara lor, plină de iubire şi fericire. După ce îşi îndepliniră scopul, se întoarseră înapoi, tot fugind, râzând, oprindu-se în mijlocul bălţilor pentru a se săruta, uzi leoarcă, cu părul lipit de feţele îmbujorate. Era minunate.
Toate grijile au dispărut, erau doar ei şi iubirea lor şi era minunat.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Hai sa o numim poveste de dragoste...

Sau inceputul ei..

Era o dimineaţă răcoroasă de final de februarie. Ea mergea repede sper şcoală cu mâinile înfundate în buzunare. Tremură, dar nu din cauza frigului. Pe la jumătea drumului, îşi scoate telefonul şi trimite un mesaj, mâinile mişcându-se haotic pe tastatură.

 << Am pornit, sunt în drum spre şcoală. Eşti bine? Pe unde eşti? Te iubesc! >>

După cateva minute, pe când urca treptele şcolii, telefonul îi vibră în mână.

<< Da, sunt ok. Nu ştiu pe unde sunt, dar pe la 11 12 o să ajung. Va fi bine. Şi eu te iubesc copilo! >>

 Zâmbeşte în timp ce urcă în clasă. Intră indiferenţă încercând să-şi ascundă agitaţia. Îşi salută unii colegi, apoi se pune în bancă şi priveşte în gol. Corpul continuă să îi tremure. Toată ziua a trecut aiurea. Mesajele veneau şi plecau, orele zburau una după alta. Era ora 11 jumătate. Ora de fizică, lungă şi cumplită. Telefonul vibrează.

<< După ora asta poti pleca, sunt aproape. >>

<< Ok, te sunt când ies. Te iubesc! >>

Clopoţelul sună, iar ea cobora scările aproape în fugă. Ghiozdan gol ii sărea pe spate. Îşi lăsase cărţile în bancă. Mai avea doar un sandwich şi o sticlă de apă. Fugea de acasă. În drum spre staţia de autobuz, îl sună.

- Hei, ce faci? întrebă ea.

- Bine, imediat cobor, răspunse.

- Chiar eşti aici??

- Da! Chiar sunt aici!

- Doamne, nu-mi vine să cred că eşti aici! Era atât de fericită, încât nu mai găsea altceva de spus.

- Sunt aici iubito! Tu unde eşti?

- Imediat iau autobuzul şi vin, să stai în gară, da?

- Ok.

- Te iubesc!

- Şi eu iubito! Te astept.

- Vin acum, şi închise.

Gara oraşului acesta întunecat era departe de centru, iar drumul a durat mult. Mesajele veneau încontinuu..

<< Mai vi? >>

<< Cât mai ai? >>

<< Sper că nu mă laşi singur aici! >>

Faptul că el îşi făcea astfel de griji o înduioşă.. Cum ar fi putut să-l lase singur acolo? Îl liniştea cum putea.. Era în drum spre el. Şi urma ultima oprire. Autobuzul era aglomerat, iar ei îi era imposibil să privească afară. Uşa s-a deschis, şi încercând să coboare, îl căută cu privirea. "Unde eşti?" Inima ii bubuia, tot corpul ii tremura, apoi...

"Oh, uite-l!" Înalt, brunet, cu părul mare, cu geaca de iarnă cu roşu, negru şi alb.. Frumos.. Privirile lor s-au întâlnit, mergeau unul spre altul. Prima îmbrăţişare, prima atingere după 5 luni de relaţie. Ea îşi strecură mâinile în jurul lui, iar el ii cuprinse umerii şi o strânse tare. Ea ii auzea inima, bătea tare, nebuneşte, la fel ca a ei. Totul era atât de frumos, ireal, parcă toata lumea ar fi dispărut, rămânând doar ei. Ea îşi ridică privirea şi se uita în ochii lui, căprui, oarecum trişti şi visători, dar cu o sclipire de bucurie în ei, se simţea pierdută în acei ochi calzi şi catifelaţi. Buzele lor se atinseră, uşor, moale, simplu. Era perfect. Mai minunat decât un vis. Era în braţele lui şi nimic nu mai conta.

Acea zi va rămâne pe veci nemuritoare. Se plimbară de mână, vorbind, râzând, sărutându-se timid. Ajunseră la capătul primului sat de după gară. Erau înconjuraţi de dealuri. Undeva mai sus, pe o colină, era o cabană de genul celor pentru unelte de grădinărit, iar puţin mai sus, un depozit ce părea abandonat.

Urcară acolo, unde povestiră până se făcu seară. La un moment dat, el scoase din ghiozdanul lui un caiet. Cadoul promis. Pe prima pagină era un desen cu Spongebob şi Patrick, personajele ei preferate. Următoarele pagini erau umplute cu "te iubesc!" scrise citeţ, cu creionul. Ea răsfoi cu grijă paginile, apoi îl strânse la piept şi se lăsa în braţele lui. Puţin mai târziu, intrara în depozit, studiind fiecare cameră, jucând rolul cuplului în căutarea unei locuinţe. Râdeau şi glumeau, era bine, atât de bine. Erau fericiţi.

Într-un final, au coborât în acea căbănuţă şi au stau acolo ghemuiţi şi îmbrăţişati, mai deschişi. Afară era destul de frig, şi se agitau încercând să găseasc o poziţie în care să nu le fie frig. El renunţa la puţină căldură pentru a-i fi ei bine, ea nu vroia să accepte.

Dar se încălzeau unul pe altul, erau copiii, doar 14 ani, şi totul era frumos. Lumina argintie aruncată pe iarbă de luna aproape plină, zgomotele îndepărtate ale maşinilor care treceau dedesupt. Cine s-ar fi gândit că în noaptea acea, doi nebuni îşi vor găsi adăpost într-o cabană pentru unelte în vârful unui deal, cu luna şi vântul reci măturând pământul. El se opri cu buzele pe ale ei şi îi spuse:

- Nu îţi face griji, totul va fi bine, nu voi pleca. Ştiu că ţi-e frică, dar sunt alături de tine orice ar fi. Te iubesc copilo!

Căutându-i privirea, tot cu buzele lipite, ea spuse:

- Mulţumesc! Şi eu te iubesc copilule!

 El îşi apăsă buzele pe ale ei, o sărută uşor, tandru, sărutul la care visează orice fată de la băiatul visurilor ei.

 Dar frigul muşca din trupurile lor, iar în curând aşteptau pe marginea drumului, îmbrăţişaţi, farurile maşinii ce avea să îi scoată din acest vis, dar care nu le va răpi amintirile. Niciodată.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Inapoi in trecut.

Păşesc iar pe acelaşi drum. Atunci eram doi, acum a mai rămas doar unul. Eu. Îmi e la fel de frig, tremur uşor, cu mâinile strângându-mi corpul, dar lipseşte acel braţ care îmi liniştea nesiguranţa. Aceeaşi senzaţie, aceeaşi stradă, aceeaşi destinaţie, alt timp şi doar un singur personaj.

E ciudat cum după 2 ani, văd acelaşi peisaj. Un continuu sentiment de deja-vu a pus stăpânire pe mintea mea. Cumva, îi simt prezenţa, dar privesc în stânga mea, acolo unde era atunci, şi lipseşte. Doar lumina diferă, acum e mai întunecat, nori grei de ploaie se adună deasupra mea, însă vântul suflă la fel de sfredelitor ca atunci.

Recunosc fiecare decor şi retrăiesc cu durere fiecare conversaţie, pe măsură ce înaintez pe drumul de ţară lung şi prăfuit.

Iar în final, eram acolo. Urc dealul noroios şi abrupt, pe lângă acelaşi copac deşirat, şi acele garduri sprijinite de stâlpi de beton uşor înclinaţi.

Ajung în vârf, la acel depozit părăsit, urc cele câteva trepte din faţă şi privesc în jur, acelaşi peisaj, puţin mai mohorât. Singurele sunete veneau de la scrâşnetul cioburilor sub tălpile teneşilor, vuietul vântului, maşinile ce trec pe drumul ce se află atât de departe, respiraţia mea îngreunată de efort.. şi un sunet surd, ritmic şi rapid. Vine din interiorul meu. Bubuitul nebun al inimii mele.

Un fel de nelinişte acută mă cuprinde, realizând că am parcurs atâta drum de capul meu. Acel drum care trebuia străbătut de două persoane. E prima oară când mă întorc aici, după doi ani de la prima noastră întâlnire. A trecut atât de mult timp... Mi-e frică de golul din jurul meu, de singurătatea gândurilor ce îmi străbat mintea. Dar mai mult decât orice îmi e teamă de golul dinăuntrul meu.

Mă simt mică, neajutorată, nesigură. Mă prăbuşesc pe trepte, sprijinindu-mă de peretele rece din stânga mea. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc că el era în dreapta mea, cu braţul în jurul piciorului meu, iar în acel moment mă străduiam să găsesc modalitatea perfectă de a-i săruta buzele moi, de care m-am îndrăgostit din prima clipă. Apoi de ochi, şi de îmbrăţişarea lui, de părul lui, corpul lui, de senzaţia sublimă care o aveam lângă el.

Am ajuns prea adânc în amintiri şi încerc să rezist, dar ceva înăuntrul meu se prăbuşeşte, iar peisajul se înceţoşează.

M-am pierdut în acel loc, acel moment. Mi-am revenit doar când picături reci de ploaie mi-au căzut pe mână, făcându-mă să tresar şi să o iau grăbită în jos, panicată din cauză că eram atât de departe de casă, îmbrăcată prea subţire pentru a face faţă ploii reci.

Picăturile s-au oprit când am ajuns la şosea, dar mai aveam curaj să mă întorc. Nu am privit înapoi decât o dată. Imaginea mi s-a întipărit în minte şi a căscat un gol adânc şi dureros în pieptul meu.

Ajunsă acasă, m-a salvat din nou, fără să ştie, în acelaşi fel ca data trecută. (daca vede asta va sti despre ce vorbesc).

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #5

Vreau să alerg şi în acel moment încep să ţopăi, să-mi întind mâinile, să îmbrăţişez ploaia, să inhalez aerul curat şi umed. Alerg prin bălţi, printre rafalele vântului. Într-o parte, zăresc o cărare care duce spre o pădure. Cărarea e şerpuită, iar picioarele mă poartă într-acolo. Muzică ploii îmi cântă în urechi, cu tot cu bubuitul tunetului, cu tot cu sunetul umed al paşilor pe drumul de pământ îmbibat de apă, şi nimic altceva. Nici o pasăre, nici o maşină, nici măcar respiraţia mea nu se aude peste concertul care răsună peste tot în jurul meu.

Pădurea e de un verde intens, puţin neclar din cauza perdelei de ploaie care ne desparte. Chiar şi printre trunchiurile copacilor acea culoare e la fel de strălucitoare. Mă întreb de ce acum, când cerul e întunecat, şi ploaia îmi înceţoşează privirea, pădurea pare atât de luminoasă, radiantă? Sau, oare aşa vreau eu să o văd?
Perdeaua se subţiază mai mult şi mai mult, şi mă opersc din alergat la doar câţiva paşi de primul copac, puţin ieşit în afară, cu trunchiul gros şi scoarţa neagră roasă de trecerea anilor.
Inima îmi bate mai puternic, probabil de la efort..
Undeva pe drum, vântul s-a oprit, tunetele au încetat. Doar câte un fulger mai luminează palid cerul, iar ploaia cade mai moale, ploaia se stinge, moare..
Nu vreau sa văd cum vlaga o părăseşte ca pe un om pe patul de moarte şi îmi mişc picioarele spre pădure. Păşesc pe pământul pufos, acoperit de muşchi, frunze şi iarbă, iar teneşii mi se afundă uşor, ca într-un covor moale.
Zgomotele ploii se aud mai difuz, de parcă aş fi intrat într-o încapere, nu într-o pădure. Ridic privirea spre tavanul de frunze crengi şi stropi de ploaie. Pătura de nori nu se vede de aici. Înaintez în verdele strălucitor, aproape uniform, depărtându-mă tot mai mult de lumea de dinafară.
Nici picături de apă cad pe părul şi pe mâinile mele de undeva de deasupra. Paşii mei se aud înfundat. Trec printre copaci ca într-unul din acele vise care par sa nu pe mai termine, atingând uşor scoarţa groasă, dură şi umedă a trunchiurilor.

Încetul cu încetul, cerul se curăţă, norii bat în retragere ca atacaţi de vreo boală, iar în curând soarele luminos şi arzător se arată din nou, împărat peste cer şi pământ.
Dar asta înseamnă că magia e gata, vraja s-a stins... Dar e bine. Mă simt bine, mintea îmi e limpede, gândurile s-au liniştit, iar inima mea la fel...
Îmi spun că ajunge cu asta, trebuie sa mă întorc. Nu am telefonul la mine, ai mei probabil îşi fac griji... Trec prin pădure, ajung din nou sub cerul înalt şi senin, plin de norişori pufoşi, de parcă nu şi-ar fi vărsat nervii deasupra mea, cu nu mai mult de o oră în urmă. Mă îndrept spre oraş... Aerul se încălzeşte din nou, iar când ajung acasă, sunt aproape uscată. Nu şi-au dat seama că am pierdut vreo oră prin ploaie.
"unde ai stat?"
"cu colegii.."
"şi cât a plouat?"
"într-o scară de bloc.."..

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #4

O rafală de vânt rece mângâie capetele ierbii şi face ca părul meu să se ridice usor şi să mă gâdile pe gât şi pe obraji. Întorc capul şi inima îmi tresare. Firele de iarbă se leagănă, dansează pe muzica vântului şi mă face să mă gândesc, din nou, la mare. O mare verde, pe care plutesc în derivă, purtată de vânt pe culmile valurilor verzi... nu vreau să ajung la mal, vreau să pot pluti, să pot visa..
Vântul suflă din ce în ce mai tare... Vrea să mă îndepărteze, să mă facă să plec. Poate că sunt un obstacol în calea lui, unul neînsemnat, dar tot un obstacol.

Iar acum... linişte. Vântul nu mai bate, iarba nu mai foşneşte, părul îmi cade lipsit de viaţa pe iarbă, mi se pare că am surzit, că nu voi mai auzi niciodată ciripitul păsărilor, nu voi mai auzi vocile celor dragi. Din înaltul cerului, un fir de argint coboară înspre pământ, orbind totul cu lumina pură şi albă... norii sunt albi, iarbă e albă, aerul e alb, şi poate că şi ochii mei verzi albăstrui sunt albi în această fracţiune de secundă în care cerul pare că se năruie, iar apoi totul devine întunecat, mai rece, norii sunt mai groşi, mai grei, iar al doilea tunet bubuie în cer şi mă face să realizez că nu am surzit. 

Odată cu tunetul, vântul începe să sufle cu toată forţa, părul îmi biciuie pe faţă, tricoul se lipeşte de mine doar că să se umfle şi să fluture pe corul meu. O picătură de apă cade imposibil de blând pe genunchiul meu, de parcă s-a materializat acolo, la doar un milimetru de pielea mea.
Picătura nu vine singură, iar în câteva secunde hainele şi părul îmbibate de apă s-au lipit de mine. Ploaia e rece, vântul pare să o îngheţe pe piele. Dar nu plec; nu încă. Ploaia e frumoasă, e curată, vreau să îmi cureţe gândurile, vreau să fie la fel de limpezi ca picăturile de ploaie.
Tunete, fulgere, vânt... nu mai contează. Frigul nu mă mai deranjează, iar atingerea apei e chiar plăcută pe obrajii mei, pe pleoape, pe gât, pe mâini, pe picioare.