Poveste fara sfarsit #11

Mă trezesc tresărind, tremur. Mă ridic în fund şi mă uit în jur, e întuneric, dar sunt în camera mea, cel puţin, nu în acel labirint nesfârşit. E puţin frig, şi aş vrea să mă ghemuiesc la loc în pat, dar cifrele roşii ale ceasului meu dezmembrat îmi înţeapă privirea. Trebuie să mă trezesc.
Fac acelaşi lucruri pe care le fac în fiecare dimineaţă. Nu voi întârzia, ştiu asta, dar tot mă grăbesc. Mă opresc în dreptul ferestrei şi privesc afară. Plouă.
Zâmbesc uşor şi cobor la parter cu geanta într-o mână şi eşarfa în cealaltă. Îmi iau paltonul din cuier, îmi pun eşarfa, iau o umbrela, îmi agăţ geanta de umăr şi ies. Parcurg acelaşi drum. Mă confrunt cu aceleaşi gânduri, mă mint cu aceleaşi minciuni. Mă simt din ce în ce mai pustie pe măsură ce toamna se stinge şi aştept ca viaţa mea să reînvie odată cu iarna.
Din nou aceleaşi ore, aceaşi nepăsare. Dar acum e mai frig. Am mâinile îngheţate. Am mintea pustie.
După şcoală, însă nu urmez drumul spre casă... în sfârşit o ieşire din tipar. O iau spre câmpie, câmpia mea, unde visele mele au atins cel mai înalt punct, au ajuns atât de sus încât s-au confundat cu realitatea. Ca un fel de paradox, ziua acea pare ca un vis în amintirile mele. Dar a fost, am trăit fiecare clipă cu fiecare părticică a corpului meu.
Încă plouă şi trebuie să mă apăr de stropii mult prea reci. Picurii cad pe pânza umbrelei, cu zgomot, paşii mei îşi urmează calea printre bălţi.
Sunt aproape, sunt din nou aici.
Dar acum totul e rece, lipsit de viaţa. Nu mai găsesc acea linişte, sunt dezamăgită. Copacii din acea pădure sunt goi, sărăciţi de splendoarea frunzelor. Iarba e moartă, acoperită de noroi.
Stau în miloavlu câmpiei, şi privesc de jur împrejur. Mă regăsesc din nou în acest peisaj. Data trecută era plin de viaţa într-un mod liniştit, eram fericită, iar toate senzaţiile mă completau. Iar acum... sunt apatică, seacă şi ştearsă. Trec zilele una după altă fără să reuşesc să schimb nimic la niciuna. Sunt ca acest peisaj, gol, plâns.
Chiar dacă mă regăsesc aici, mă deprimă. Vreau să plec, dar corpul nu mă ascultă. Decid că dacă mai rămân puţin nu are cum să strice. Mă plină prin pământul îmbibat de apă, merg înspre pădure, dar mă opresc la marginea ei. Nu o să păşesc printre copaci. Nu ştiu ce să fac în continuare... Mă întorc, privesc totul şi închid ochii. Ploaia încă mai cade, îi simt mirosul şi aud picăturile pe umbrela... Mi-e frig. Mai bine aş pleca.
E noiembrie, iar în inima mea e doar un loc gol. Poate în curând voi reuşi să îl umplu cu un lucru de care am nevoie.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #10

Octombrie? Unde ai plecat? De ce? De ce nu ai lăsat în cartea vieţii mele mai multe însemnări, mai multe pagini pline cu amintiri demne de a fi rememorate şi trăite la nesfârşit? De ce ai făcut ca fiecare zi să pară mai fadă, mai seacă, mai lipsită de culoare, viaţă? Parcă sunetele însăşi au devenit mai neclare.
Ai plecat fără să-ţi pese de mine, fără să arunci o privire spre viaţa mea.
Te-am căutat, prin parc, printre copaci şi frunze, am ascultat vântul rece care îmi biciuia faţa, în speranţa că voi auzi ceva de tine. Zilele treceau una după alta, dar nu ai vrut să apari.
Totuşi, te iert... Mai ai şanse să apari la anul. Mâine începe luna noiembrie... Acum plouă, şi mă bucur.. Iar, mâine.. Mâine cred că am să merg în acea pădure unde septembrie a însemnat atâtea pagini în cartea mea. Va trebui să îmi iau o umbrelă.. Atât de mult aş vrea să simt stropii mari de ploaie pe piele.
Nu contează însă, o voi auzi, îi voi simţi mirosul.
Mâine...

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #8

Minutele trec, pauzele sunt prea scurte, privesc în gol. Când sunt aşa parcă nici nu exist, parcă sunt o umbră, sau doar o bancă goală, poate bântuită pe care cei din jur o ocolesc din reflex.
Cumva, fără să realizez, orele se termină. Afară e încă cald, aerul e umed, dar nu acea umezeală răcoroasă care îmi poate curăţa mintea şi inima. Aerul e îmbâcsit cu tot felul de gaze, e cald, plin de fum de la maşini, fum de ţigări, mirosuri de gunoaie, de frunze ude. Aerul e greu.
Corpul mi se mişcă încet, parcă aş umbla prin apă. Gândurile la fel.
Drumul spre casă a fost greoi. Simt din nou că e una din acele zile în care timpul va trece greu, dar când voi ajunge la final, nu-mi voi aminti ce am făcut; o zi nefolositoare.
Aşa mi se întâmplă mereu după ce reuşesc să mă eliberez de tot. Ploaia, acel verde puternic, mirosul revigorant şi răcoros al ierbii ude după ploaie, aerul rece şi albastru, senzaţia de plin, apoi căldură blândă şi timidă a soarelui.. Pentru mine era perfect, sublim.

https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Ploaie de vara... (Amintire)

- Dar toarnă cu găleata! spuse el, privind-o uimit.
- Ştiu, tocmai! Haide! răspunse ea entuziasmată susţinându-i privirea.
 - Ok, nebună mica, încălţă-te, spuse el zâmbind, apoi o sărută.
Fata o zbughi pe hol, luându-şi teneşii în picioare în cea mai mare viteză, şi aşteptă ca şi el să se încalţe, cu un zâmbet mare pe faţă, cu mâinile la spate, răsucindu-se pe călcâie dintr-o parte în alta. Când el termină, ea deschise uşa şi alergă pe scări, coborând cele două etaje, lăsându-l să încuie uşa.
Când o ajunse din urmă, ea era lipită cu nasul de geamul uşii, ochii verzi studiind ploaia care cădea torenţial.
"Cât e de copilă şi de frumoasă!"
 gândi el. Ea îl prinse de mână şi împinse uşa. Era entuziasmată.
Dintotdeauna iubise ploaia şi mereu visa să alerge prin ea. Stătură cateva clipe acolo, încă la adăpost, se sărutară, apoi ea o luă la fugă prin bălţi, trăgându-l după ea, chicotind fericită. Ploaia cădea constant, iar fi erau deja uzi până la piele.
 Era vară, vara lor, plină de iubire şi fericire. După ce îşi îndepliniră scopul, se întoarseră înapoi, tot fugind, râzând, oprindu-se în mijlocul bălţilor pentru a se săruta, uzi leoarcă, cu părul lipit de feţele îmbujorate. Era minunate.
Toate grijile au dispărut, erau doar ei şi iubirea lor şi era minunat.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #5

Vreau să alerg şi în acel moment încep să ţopăi, să-mi întind mâinile, să îmbrăţişez ploaia, să inhalez aerul curat şi umed. Alerg prin bălţi, printre rafalele vântului. Într-o parte, zăresc o cărare care duce spre o pădure. Cărarea e şerpuită, iar picioarele mă poartă într-acolo. Muzică ploii îmi cântă în urechi, cu tot cu bubuitul tunetului, cu tot cu sunetul umed al paşilor pe drumul de pământ îmbibat de apă, şi nimic altceva. Nici o pasăre, nici o maşină, nici măcar respiraţia mea nu se aude peste concertul care răsună peste tot în jurul meu.

Pădurea e de un verde intens, puţin neclar din cauza perdelei de ploaie care ne desparte. Chiar şi printre trunchiurile copacilor acea culoare e la fel de strălucitoare. Mă întreb de ce acum, când cerul e întunecat, şi ploaia îmi înceţoşează privirea, pădurea pare atât de luminoasă, radiantă? Sau, oare aşa vreau eu să o văd?
Perdeaua se subţiază mai mult şi mai mult, şi mă opersc din alergat la doar câţiva paşi de primul copac, puţin ieşit în afară, cu trunchiul gros şi scoarţa neagră roasă de trecerea anilor.
Inima îmi bate mai puternic, probabil de la efort..
Undeva pe drum, vântul s-a oprit, tunetele au încetat. Doar câte un fulger mai luminează palid cerul, iar ploaia cade mai moale, ploaia se stinge, moare..
Nu vreau sa văd cum vlaga o părăseşte ca pe un om pe patul de moarte şi îmi mişc picioarele spre pădure. Păşesc pe pământul pufos, acoperit de muşchi, frunze şi iarbă, iar teneşii mi se afundă uşor, ca într-un covor moale.
Zgomotele ploii se aud mai difuz, de parcă aş fi intrat într-o încapere, nu într-o pădure. Ridic privirea spre tavanul de frunze crengi şi stropi de ploaie. Pătura de nori nu se vede de aici. Înaintez în verdele strălucitor, aproape uniform, depărtându-mă tot mai mult de lumea de dinafară.
Nici picături de apă cad pe părul şi pe mâinile mele de undeva de deasupra. Paşii mei se aud înfundat. Trec printre copaci ca într-unul din acele vise care par sa nu pe mai termine, atingând uşor scoarţa groasă, dură şi umedă a trunchiurilor.

Încetul cu încetul, cerul se curăţă, norii bat în retragere ca atacaţi de vreo boală, iar în curând soarele luminos şi arzător se arată din nou, împărat peste cer şi pământ.
Dar asta înseamnă că magia e gata, vraja s-a stins... Dar e bine. Mă simt bine, mintea îmi e limpede, gândurile s-au liniştit, iar inima mea la fel...
Îmi spun că ajunge cu asta, trebuie sa mă întorc. Nu am telefonul la mine, ai mei probabil îşi fac griji... Trec prin pădure, ajung din nou sub cerul înalt şi senin, plin de norişori pufoşi, de parcă nu şi-ar fi vărsat nervii deasupra mea, cu nu mai mult de o oră în urmă. Mă îndrept spre oraş... Aerul se încălzeşte din nou, iar când ajung acasă, sunt aproape uscată. Nu şi-au dat seama că am pierdut vreo oră prin ploaie.
"unde ai stat?"
"cu colegii.."
"şi cât a plouat?"
"într-o scară de bloc.."..

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #4

O rafală de vânt rece mângâie capetele ierbii şi face ca părul meu să se ridice usor şi să mă gâdile pe gât şi pe obraji. Întorc capul şi inima îmi tresare. Firele de iarbă se leagănă, dansează pe muzica vântului şi mă face să mă gândesc, din nou, la mare. O mare verde, pe care plutesc în derivă, purtată de vânt pe culmile valurilor verzi... nu vreau să ajung la mal, vreau să pot pluti, să pot visa..
Vântul suflă din ce în ce mai tare... Vrea să mă îndepărteze, să mă facă să plec. Poate că sunt un obstacol în calea lui, unul neînsemnat, dar tot un obstacol.

Iar acum... linişte. Vântul nu mai bate, iarba nu mai foşneşte, părul îmi cade lipsit de viaţa pe iarbă, mi se pare că am surzit, că nu voi mai auzi niciodată ciripitul păsărilor, nu voi mai auzi vocile celor dragi. Din înaltul cerului, un fir de argint coboară înspre pământ, orbind totul cu lumina pură şi albă... norii sunt albi, iarbă e albă, aerul e alb, şi poate că şi ochii mei verzi albăstrui sunt albi în această fracţiune de secundă în care cerul pare că se năruie, iar apoi totul devine întunecat, mai rece, norii sunt mai groşi, mai grei, iar al doilea tunet bubuie în cer şi mă face să realizez că nu am surzit. 

Odată cu tunetul, vântul începe să sufle cu toată forţa, părul îmi biciuie pe faţă, tricoul se lipeşte de mine doar că să se umfle şi să fluture pe corul meu. O picătură de apă cade imposibil de blând pe genunchiul meu, de parcă s-a materializat acolo, la doar un milimetru de pielea mea.
Picătura nu vine singură, iar în câteva secunde hainele şi părul îmbibate de apă s-au lipit de mine. Ploaia e rece, vântul pare să o îngheţe pe piele. Dar nu plec; nu încă. Ploaia e frumoasă, e curată, vreau să îmi cureţe gândurile, vreau să fie la fel de limpezi ca picăturile de ploaie.
Tunete, fulgere, vânt... nu mai contează. Frigul nu mă mai deranjează, iar atingerea apei e chiar plăcută pe obrajii mei, pe pleoape, pe gât, pe mâini, pe picioare.

Poveste fara sfarsit #3

O mişcare uşoară pe piciorul meu mă face să tresar, ridic capul şi văd cum o buburuză mică şi roşie îşi croieşte drum spre genunchiul meu. Uimită, întind mâna spre ea şi micuţa făptură se caţără pe degetul meu, urcând cu picioruşele ei mici spre încheietura mea, unde se împiedică în câteva brăţări vechi, dar foarte dragi, din aţă. Stând întinsă în iarbă, acea pată de culoare roşie pare venită din altă lume. Mica buburuză se mişcă impacientată pe mâna mea, de parcă nu cunoaşte textura pielii, mirosul ei, de parcă s-a trezit captivă, dar de îndată ce îşi dă seama că nu e aşa, îşi întinde aripioarele roşii ca sângele pătate de smoală, şi în următoarea secundă a dispărut.
Las mâna să-mi cadă pe lângă corp, iar în acel moment un tunet puternic distruge liniştea peisajului făcându-mi urechile să ţiuie şi inima să-mi bată mai repede. Nu am observat când soarele a pierdut lupta şi a fost luat prizonier de norii care păreau blânzi şi paşnici. Cerul albastru a dispărut şi el. Valuri şi valuri de alte pânze pufoase, mult mai întunecate se adună din toate părţile. "oare vor să mă prindă pe mine?" e o intrebare prostească, dar de ce să nu fie aşa?
Pe fundalul norilor întunecati, verdele ce mă înconjoară pare ireal, strălucitor, prea puternic. Parcă fiecare culoare a acestui peisaj a fost tăiată din altul, doar pentru a fi puse împreună în jurul meu, pentru a face să mi se taie răsuflarea.
Fără razele soarelui care să-mi mângâie pielea, frigul pune stăpânire pe corpul meu. Văzând coloşii fumurii de spumă, existenţa mea pare infimă, nu contează că trupul meu striveşte un mic petic de iarbă, nu deranjează pe nimeni că respir aerul încărcat de promisiunea unei furtuni; în lumea această, sunt la fel de mică precum buburuza care tocmai a zburat de pe mâna mea..
Dintre gândurile mele împrăştiate, unul începe să se zbată, vrând să mă facă să văd că e un gând important şi acela e că poate undeva, în lumea cuiva, eu sunt mai mult decât o buburuză cât o picătură de ploaie, poate sunt mai mult decât o fiinţă umană, mai mult decât o simplă fată, dintr-un oraş ruginit şi sumbru, poate că în lumea cuiva, eu sunt soarele pe fundalul albastru al cerului, poate că eu sunt totul în lumea cuiva, şi acest gând mă face să surâd.

Poveste fara sfarsit #2

Pânza îşi întinde firele de mătase mult deasupra mea, vrând să cucerească albastrul strălucitor al cerului, să-mi răpească căldura soarelui. Ridic puţin capul şi observ cum pânza se întinde din toate părţile, de parcă tot pământul ar fi învăluit într-o sfera pufoasă şi singurul loc din lume unde soarele străluceşte şi albastrul cerului se reflectă în ochii mei este aici, chiar deasupra mea.
Închid ochii, încercând să păstrez imaginea soarelui în regatul sau albastru oglindit în mări şi lacuri, neatacat de tentaculele albe şi lacome ale norilor. Rămân aşa mult timp, gândindu-mă la.. mare.. Nu am fost niciodată la mare, nu am simţit nisipul fin şi fierbinte sub tălpile goale; nu am simţit răcoarea valurilor pe picioarele înfierbântate, nu am căutat scoici în nisip, nu am simţit briza mării prin păr.
Mă gandesc cum ar fi să stau întinsă, noaptea, pe o pătură, aproape de nisipul ud, stropit de valurile care ajung la ţărm, şi să privesc cerul, un giulgiu întunecat prin care străpung milioane de luminiţe, milioane de vieţi şi suflete. Închid ochii, iar milioanele de licăriri dispar...
...Şi îi deschid din nou, după doar o secundă şi continui să privesc cum soarele este înlănţuit în braţele mişcătoare ale norilor.

Poveste fara sfarsit #1

Stau şi privesc întinsul cerului. Sunt pierdută în milioane de gânduri trecătoare şi nu mă pot opri la nici unul dintre ele. Iarba şi pământul răcoros se întind peste tot în jurul meu. Simt că sunt doar eu, Soarele şi cerul.
Undeva, departe, la linia infinită a orizontului se ţese pânză albă, parcă din vată; sau poate că e frişcă dulce şi spumoasă din care păsările gustă în avântul lor spre înaltul cerului, încercând să părăsească pământul, să treacă dincolo de pânza ţesută de mâinile măiestre alea vântului.
Dar pierd şi acest gând mărunt, se pierde în străfundurile minţii mele întortocheate, încurcate şi încărcate cu vise neîmplinite, altele spulberate, năzuiri imposibile, temeri şi amintiri ale unor întâmplări care mi-au adus atât de multă fericire încât credeam că nu o merit, întrebându-mă necontenit, cu uimire şi recunoştinţă: "eu merit aşa ceva?", apoi închideam ochii, fiindu-mi teamă să-i deschid, crezând că poate totul va dispărea şi mă voi trezi în carapacea mea de melc, dar mă prindeai de mâna, deschideam ochii, iar visul era tot acolo, în faţa mea, în braţele mele.