Undeva, departe, la linia infinită a orizontului se ţese pânză albă, parcă din vată; sau poate că e frişcă dulce şi spumoasă din care păsările gustă în avântul lor spre înaltul cerului, încercând să părăsească pământul, să treacă dincolo de pânza ţesută de mâinile măiestre alea vântului.
Dar pierd şi acest gând mărunt, se pierde în străfundurile minţii mele întortocheate, încurcate şi încărcate cu vise neîmplinite, altele spulberate, năzuiri imposibile, temeri şi amintiri ale unor întâmplări care mi-au adus atât de multă fericire încât credeam că nu o merit, întrebându-mă necontenit, cu uimire şi recunoştinţă: "eu merit aşa ceva?", apoi închideam ochii, fiindu-mi teamă să-i deschid, crezând că poate totul va dispărea şi mă voi trezi în carapacea mea de melc, dar mă prindeai de mâna, deschideam ochii, iar visul era tot acolo, în faţa mea, în braţele mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu