Doar o alta noapte..

Noaptea e lină şi pustie.. Străzile sunt goale. Noaptea, oraşul pare curat, parcă toate resturile de gânduri murdare au fost şterse de câte o adiere plăpândă şi dulce de vară. Căldura s-a stins, şi fiecare cotlon parcă ascunde un mister aparte. Un vuiet constant înconjoară totul, pare doar un ecou al vieţii îmbâcsite a zeci de oameni care poluează aerul cu grijile lor. Lumina e caldă, acoperă totul cu strălucirea vie a unui vis perfect, în care durerea şi problemele se pierd în parfumul verii, lăsând în urmă doar fericire pură. Asfaltul e încă cald, iar tălpile goale absorb senzaţia plăcută a acestui peisaj, un tablou perfect al fericirii, nedisimulate de atâtea alte gânduri. Paşii mă poartă în voia lor pe trotuarul gol, muzica nopţii armonizează totul, împreună cu atât de multe alte zgomote blânde, şterse de întunericul scăldat în sclipirea stelelor şi a lunii muşcate de deasupra mea. Blocurile înalte, fără nici un ochi treaz, veghează asupra oraşului; acum nu mă sufocă ca în timpul zilei fierbinţii care s-a încheiat parcă de mult. Frunzele copacilor dansează încet, foşnind necontenit. Pare că nimic nu poate distruge acest vis proaspăt, nimic nu poate întrerupe cursul paşilor mei pe aleile întortocheate ale oraşului. Nimic....
De undeva, din afară, de după lună şi stele, lumina asta pare străină, atât de străină.. Deschid ochi, orbită de o rază de soare, strecurată prin perdeaua subţire.. De ce trebuie să fi fost doar un vis? Mă ridic din pat şi privesc peisajul strălucitor al oraşului, al blocurilor care vor să se prăbuşească peste zecile de oameni de la picioarele lor, în altă zi fierbinte a acestui an.. Păşesc pe podeaua puţin rece fără să ştiu că tălpile îmi sunt murdare, pline de praful străzilor acestui univers în care zeci de suflete trăiesc clipă de clipă unul lângă altul, fără să ştie de prezenţa, fără să-şi arunce priviri, dar lăsând în urmă izul greu al poverilor fiecăruia.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #11

Mă trezesc tresărind, tremur. Mă ridic în fund şi mă uit în jur, e întuneric, dar sunt în camera mea, cel puţin, nu în acel labirint nesfârşit. E puţin frig, şi aş vrea să mă ghemuiesc la loc în pat, dar cifrele roşii ale ceasului meu dezmembrat îmi înţeapă privirea. Trebuie să mă trezesc.
Fac acelaşi lucruri pe care le fac în fiecare dimineaţă. Nu voi întârzia, ştiu asta, dar tot mă grăbesc. Mă opresc în dreptul ferestrei şi privesc afară. Plouă.
Zâmbesc uşor şi cobor la parter cu geanta într-o mână şi eşarfa în cealaltă. Îmi iau paltonul din cuier, îmi pun eşarfa, iau o umbrela, îmi agăţ geanta de umăr şi ies. Parcurg acelaşi drum. Mă confrunt cu aceleaşi gânduri, mă mint cu aceleaşi minciuni. Mă simt din ce în ce mai pustie pe măsură ce toamna se stinge şi aştept ca viaţa mea să reînvie odată cu iarna.
Din nou aceleaşi ore, aceaşi nepăsare. Dar acum e mai frig. Am mâinile îngheţate. Am mintea pustie.
După şcoală, însă nu urmez drumul spre casă... în sfârşit o ieşire din tipar. O iau spre câmpie, câmpia mea, unde visele mele au atins cel mai înalt punct, au ajuns atât de sus încât s-au confundat cu realitatea. Ca un fel de paradox, ziua acea pare ca un vis în amintirile mele. Dar a fost, am trăit fiecare clipă cu fiecare părticică a corpului meu.
Încă plouă şi trebuie să mă apăr de stropii mult prea reci. Picurii cad pe pânza umbrelei, cu zgomot, paşii mei îşi urmează calea printre bălţi.
Sunt aproape, sunt din nou aici.
Dar acum totul e rece, lipsit de viaţa. Nu mai găsesc acea linişte, sunt dezamăgită. Copacii din acea pădure sunt goi, sărăciţi de splendoarea frunzelor. Iarba e moartă, acoperită de noroi.
Stau în miloavlu câmpiei, şi privesc de jur împrejur. Mă regăsesc din nou în acest peisaj. Data trecută era plin de viaţa într-un mod liniştit, eram fericită, iar toate senzaţiile mă completau. Iar acum... sunt apatică, seacă şi ştearsă. Trec zilele una după altă fără să reuşesc să schimb nimic la niciuna. Sunt ca acest peisaj, gol, plâns.
Chiar dacă mă regăsesc aici, mă deprimă. Vreau să plec, dar corpul nu mă ascultă. Decid că dacă mai rămân puţin nu are cum să strice. Mă plină prin pământul îmbibat de apă, merg înspre pădure, dar mă opresc la marginea ei. Nu o să păşesc printre copaci. Nu ştiu ce să fac în continuare... Mă întorc, privesc totul şi închid ochii. Ploaia încă mai cade, îi simt mirosul şi aud picăturile pe umbrela... Mi-e frig. Mai bine aş pleca.
E noiembrie, iar în inima mea e doar un loc gol. Poate în curând voi reuşi să îl umplu cu un lucru de care am nevoie.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fără sfârșit #7

Păşesc pe strada pustie, aş vrea să pot opri sunetele din jurul meu, să îmi umplu capul de muzică, dar... Frunzele uscate se sfarmă sub picioarele mele. Mi se umple inima de un soi de furie şi lovesc în frunze, se ridică în jurul meu, apoi cad din nou în jurul meu.
Mi-e somn şi nu am chef de şcoală, nu vreau să-mi văd colegii prostindu-se, râzând, făcând haz de profesorii slabi sau tăcând mâlc în faţa celor severi. Nu vreau să le aud certurile pline de fiţe sau iubirea prefăcută când intră în clasă şi "iiiiii" şi sar unul în braţele altora.
Dar trebuie, nici nu aş avea altceva să fac. Ajung pierdută în clasă, îmi pun geanta pe bancă şi mă aşez. Soarele îmi bate în ochi, îmi fac umbră cu mâna şi mă uit înspre geam. Nu e nimeni pe-acolo să tragă perdeaua, aşa că mă ridic fără chef şi o aranjez.
Mă întorc la locul meu, îmi pun capul pe bancă şi visez... plutesc pe câmpie, prin nori şi soare, ploaie şi vânt, curcubee boltesc cerul lumii mele. Acolo ştiu că eram fericită.
Brusc, se face linişte în jurul meu şi mă gândesc... De ce s-a oprit ploaia? Dar apoi îmi amintesc că nu sunt pe câmpia aceea unde mi-am găsit pacea, sunt în clasă, gălăgia erau colegii, iar motivul încetării ei, eşti intrarea profesoarei de franceză.
Cuvintele oricum ar zbura în jurul meu fără ţintă aşa că încerc să stau cu ochii deschişi şi mă prefac că sunt atentă. Mintea îmi zboară aiurea.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Plimbare..

E aproape seară, iar cerul e senin. O adiere uşoară de vânt aduce un miros de iarnă, promisiunea zăpezii, a Crăciunului şi a nopţilor luminate de sclipirea omătului. Paşii mi se pierd prin covorul de frunze arămii, părăsite de viaţa. Goliciunea copacilor mă face să mă înfior şi îmi strâng braţele în jurul corpului.
Scopul acestei plimbări era să mă detaşez de toată fierbinţeala minţii, a gândurilor şi a amintirilor, în răcoarea dulce a după-amiezii de noiembrie. Dar se pare că oricum nimic nu va reuşi să stingă incendiul de sentimente rănite din inima mea.
...Mă simt că o frunză, uşoară sub adierea vântului, dar abandonată de fiinţa protectoare, lipsită de prospeţimea vieţii, uscată, călcată în picioare, gata să se sfărâme în bucăţele mici, mici de tot, astfel că nimeni nu le va mai putea aduna vreodată pe toate la un loc. Lumina scade, iar frigul îmi îngheaţă până şi sângele în vene. Mai târziu, ghemuită în pat, cu picioarele îngheţate, voi realiza că durerea provocată de iubire se vindecă cel mai bine tot cu iubire...