Singur.

Strada e goală. Raze portocalii se reflectă în bălţi pline de mizerii. Spargi oglinda apei păşind în lichidul rece, aruncând stropi de lumină în întunericul nopţii.
Eşti singur, aşa cum ai fost mereu. Fericirea infantilă şi nevinovată s-a spulberat de mult, rămânând doar urma vagă a amintirii unui hohot de râs ciripit. Privirea ţi se înceţoşează, dar încerci să uiţi golul din mintea şi inima ta. Solitar printre străini cu feţe cunoscute şti că fericirea a dispărut. Vrei să respiri, să afli, să şti, însă nici măcar tu nu ai idee cum să cauţi răspunsuri, dar mai ales unde. Vrei să ajungi undeva, cumva, fără vreun plan pe care să-l urmezi. Simţit că totul te ţine în loc, dar te zbaţi în neştire să ajungi acolo. Nu poţi găsi cuvinte în mintea ta înlănţuită de ceaţă şi întuneric.
Şi DE CE fiecare întrebare trebuie să aibă răspuns? 

Pur şi simplu, de ce? Nu ştiu acum, şi poate niciodată.. Unele lucruri ar trebui doar simţite, ori măcar dibuite într-o privire.
Eşti dezamăgit, furios. Singura persoană care credeai că te înţelege refuză să-ţi fie alături în acea bătălie. Te-ai înecat în suferinţe iar acum tânjeşti după aer. Dar cum? Cum poţi încerca să uiţi ce te-a făcut să te pierzi când încă păşeşti în acelaşi loc? Şi şti că într-o zi te vei întoarce, frica dispărând în umbrele trecutului. Dar poate atunci, locul va fi dispărut... Şi tot ţi-e teamă să pleci, căci neîncrederea te izbeşte în faţă, te afundă în aceeaşi mizerie din care vrei să evadezi.
Ce rost are? Tu nu înţelegi, tu, care nu şti ce să simţi, te clatini pe cuvinte, dar restul... cu atât mai puţin. Vrei să explici? Nu poţi. Şi rămâne aşa.
Iar dacă locul dispare, vei privi la ce a mai rămas, la ruinele zâmbetelor copilăreşti, la amintirea a ceva ce tu numeai iubire. Fericirea aceea nu o vei mai simţi. Dar te vei înconjura de lumini care să pătrundă în cele mai întunecate cotloane ale inimii tale pentru ca restul, cei din jurul tău să nu-ţi cunoască suferinţa.
Până atunci, laşi ploaia rece să-ţi spele lacrimile, tremurând în goliciunea nopţii.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Unele cuvinte..

Îneacă-le în lacrimi.. Acele cuvinte care mereu îţi joacă în cap dar niciodată nu trec de graniţa buzelor, nu primesc formă şi sunet, în schimb cutreieră în mintea ta şi în sufletul tău, scormonind răni vechi. Lasă-le să-ţi moară pe obraji îmbibate în lacrimi sărate şi fierbinţi. Nu le poti spune, căci ţi-e frică, dar nu le poţi nici uita, căci te doare.. Cui să spui, când ele refuză să se modeleze în vreun sunet sau o literă pe caietul gol? Te ruinează atunci când totul pare la picioarele tale..
Just drown those fucking words in tears..

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Simt că... în sfâşit, lucrurile se întorc la normal.. Bineînţeles că normalul meu se deosebeşte de normalul altora, dar nu contează. În sfârşit mă simt bine, şi încep să cred că, în curând, voi reuşi să mă adun complet, să regăsesc şi să repar fiecare lucru pe care l-am pierdut sau stricat într-un fel sau altul..
E ciudat poate cum, odată cu toamna, când toate se întunecă şi multe pier, fericirea mea renaşte din cenuşă. E adevărat că niciodată nu mi-au prea plăcut zilele de vară, iar zilele înnorate mi se par liniştite, uneori perfecte, chiar dacă uneori tânjesc după culoare. Dar până la urmă, culorile sunt în ochii celui care priveşte, iar acum, lumea chiar îmi apare într-o mie de culori.
Lacrimile nu îmi mai ţin companie înainte să mă cufund în vise, şi deseori adorm zâmbind fericită,

visând ambiguităţi, trezindu-mă greoi, dar cu un scop, cu o certitudine că nu e totul pierdut.

Rănile se închid, iar cel mai important lucru.. nu mai dor.. doar câte o adiere pală a vreunei amintiri mai zgârie câteodată giulgiul subţire al uitării cu care m-am încăpăţânat să acopăr tot ce era urât, dar se pierde la fel de uşor ca un fulg în bătaia vântului. Cicatricele.. vor rămâne. Le voi privi uneori şi îmi voi aminti că la un moment dat, chiar mă durea, tare. Ştiu că nu voi uita, dar cu siguranţă voi ierta, asta dacă nu cumva am făcut-o deja.

Vina e cu siguranţă şi a mea. Iar el, acelaşi el de atât de multă vreme, e din nou aici. Nu mai accept critici. E ceea ce vreau şi ceea ce cu certitudine simt. Sunt fericită, şi îmi place aşa. Iubesc să zâmbesc, din inimă, să râd, să mă prostesc, şi să nu îmi mai pese de părerile nefondate ale altora. Eu mă cunosc, iar el de asemenea, ştie ce gândesc mai bine ca oricare altul. Şi deşi am avut atât de multe probleme, îl iubesc, şi ştiu că timpul şi răbdarea le vor rezolva, dar mai ales străduinţele noastre puse împreună vor fi cele care vor învinge distanţa.

Îi mulţumesc că mereu mă ajută să mă regăsesc. Îi mulţumesc pentru tot.

 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Ganduri.

Întuneric. Şi sunete. Picături grele şi reci de apă se lovesc de geam, lăsând dâre luminate de felinarul cu raze galbene. Ea stă singură, ghemuiţă sub plapumă, tremurând uşor, ignorând usturimea, durerea, lacrimile.. În spatele privirii pierdute printre picurii de apă, în mintea ei, se certa cu ea însăşi.

"Ah, plouă în sfârşit.."

"Şi ce...? E ploaie, apă.. Nu înseamnă nimic."

"Cândva însemna!"

"Mda, cândva.."

Ghemuindu-se mai tare, oftează..

Mintea îi zboară la o amintire veche, şi atât de dragă..  

"Dacă ar putea spăla durerea, amintirile..". 

Copila e singură. Telefonul e lângă ea, mut. El nu mai sună. Inima îi zvâcneşte dureros, golul din ea creşte, o sfâşie. 

"Of.. dar mă doare!"

. Mereu o doare. Ploaia.. e rece, nemiloasă, tăioasă.. Nu îşi mai întinde braţele în jurul ei pentru a şterge lacrimile fierbinţi cu răcoarea vie a stropilor. 

E mult trecut de miezul nopţii, iar ea stă sub plapumă, ascultând ploaia, ascunzându-se în interiorul minţii ei, într-o lume pe care doar ea o ştie, doar ea o înţelege.. 

O lume din cuvinte, gânduri..

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Departe.

Amorţeşte. Degetele îi sunt atât de reci încât nici nu le mai simte. Le mişcă uşor şi doar o fină senzaţie înţepătoare îi străbate pielea. Lacrimile deja s-au uscat pe obraji, iar încheietura ei pulsează ritmic.
Tot corpul îi e încordat, fiori reci i se preling pe spate, făcând-o să se cutremure în timp ce golul săpa mai adânc înăuntrul ei, mai dureros, crescând şi ucigând ce a mai rămas în ea.
Loveşte-o. Nu mai simte. Răneşte-o din nou, nu mai plânge.

Noaptea e rece, goală, la fel ca inima şi mintea ei. Stelele veghează deasupra siluetei strâns ghemuite în răcoarea întunericului. Ochii umezi, posedând o expresie îngheţată, scurtează orizontul negru.
Corpul e aici, sufletul departe. Zboară, caută, plânge, se zvârcoleşte neputincios, căzând în propria sudoare duhnind a eşec şi dezamăgire. Întinde braţele spre răsăritul ademenitor şi mincinos, sperând la căldură, visând la culoare şi viaţă, îmbrăţişând iluzia dulce a unei zile toride, simţind cum devine doar o adiere îngheţată, mohorâtă, ştearsă.
Fluturându-şi aripile sfâşiate, picurând lacrimi sărate, zboară ameţit mai departe, căutând fericirea, plutind în agonie spre un loc mai viu.
Ea nu mai suferă, căci sufletul nu îi mai aparţine. E o păpuşă, jucând după un scenariu morbid, un personaj mort.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Stele..

În seara aceasta număr stele cu ochii închiși.
Le ating, le culeg în mâna-mi înghețată, le strivesc în pumnul strâns apoi suflu praf de stele în aerul curat al nopții de septembrie. Le arunc înapoi pe pânza neagră a cerului, închid ochii și le mai număr o dată. Ajung la infinit, mă speri, mă pierd. Deschid încet ochii, dar oh! mai bine nu o făceam. Miliarde de stele veghează asupra unui Univers gol, care a uitat, a uitat fericirea, dragostea. O lume goală moare sub strălucirea miilor de suflete ce ne controlează visele. Ne-am obișnuit să trăim în același cimitir, veșnic mohorât, pustiit de viață și culoare. Nu știm decât să umplem aerul pe care îl respirăm cu otrava dezamăgirilor proprii.

Dar uit, tac, plâng. Și număr. Iar iubindu-te pe tine e ca și când aș număra stele cu ochii închiși.

 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Doar o alta noapte..

Noaptea e lină şi pustie.. Străzile sunt goale. Noaptea, oraşul pare curat, parcă toate resturile de gânduri murdare au fost şterse de câte o adiere plăpândă şi dulce de vară. Căldura s-a stins, şi fiecare cotlon parcă ascunde un mister aparte. Un vuiet constant înconjoară totul, pare doar un ecou al vieţii îmbâcsite a zeci de oameni care poluează aerul cu grijile lor. Lumina e caldă, acoperă totul cu strălucirea vie a unui vis perfect, în care durerea şi problemele se pierd în parfumul verii, lăsând în urmă doar fericire pură. Asfaltul e încă cald, iar tălpile goale absorb senzaţia plăcută a acestui peisaj, un tablou perfect al fericirii, nedisimulate de atâtea alte gânduri. Paşii mă poartă în voia lor pe trotuarul gol, muzica nopţii armonizează totul, împreună cu atât de multe alte zgomote blânde, şterse de întunericul scăldat în sclipirea stelelor şi a lunii muşcate de deasupra mea. Blocurile înalte, fără nici un ochi treaz, veghează asupra oraşului; acum nu mă sufocă ca în timpul zilei fierbinţii care s-a încheiat parcă de mult. Frunzele copacilor dansează încet, foşnind necontenit. Pare că nimic nu poate distruge acest vis proaspăt, nimic nu poate întrerupe cursul paşilor mei pe aleile întortocheate ale oraşului. Nimic....
De undeva, din afară, de după lună şi stele, lumina asta pare străină, atât de străină.. Deschid ochi, orbită de o rază de soare, strecurată prin perdeaua subţire.. De ce trebuie să fi fost doar un vis? Mă ridic din pat şi privesc peisajul strălucitor al oraşului, al blocurilor care vor să se prăbuşească peste zecile de oameni de la picioarele lor, în altă zi fierbinte a acestui an.. Păşesc pe podeaua puţin rece fără să ştiu că tălpile îmi sunt murdare, pline de praful străzilor acestui univers în care zeci de suflete trăiesc clipă de clipă unul lângă altul, fără să ştie de prezenţa, fără să-şi arunce priviri, dar lăsând în urmă izul greu al poverilor fiecăruia.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poate maine..

Uneori, aş vrea să păstrez sentimentele unei nopţi la infinit.. Să simt acea pace şi căldură şi în dimineaţa următoare, când mă voi trezi dintr-un somn agitat, sau poate dintr-un coşmar.. ele să fie acolo, să îmi alin mintea şi inima cu senzaţia de iubire provocată de câteva vorbe.. Iar acele vorbe... După atâta timp, ştiu că nu sunt fără rost, ştiu că acele cuvinte apasă greu, şi sunt sincere, dar mi-e atât de teamă să mă încred în ele, pentru că mâine vor dispărea, vei uita că le-ai spus, iar sentimentele pe care le-ai avut rostindu-le le vei simţi ca o mlădiere uşoară de pană.. Aş vrea să iau toate cuvintele, fiorii şi lacrimile din seara aceasta, într-un săculeţ, să îl strâng tare la piept, să-l deschid când voi avea nevoie de mângâiere, de vorbele şi amintirea ta.. Pentru că mâine poate nu vor mai fi.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Deja-vu..

Nu pot explica. M-am rătăcit cu siguranţă în atâtea frânturi de gânduri, vise şi amintiri. Mă învârt în cerc de ceva vreme, fără să găsesc vreo portiţă de scăpare spre o lume în care mintea mea nu e stăpânită de aceleaşi temeri. Merg, alerg, abia atingând pământul, sperând că mă îndrept înainte, se iveşte ceva nou, şi cred că am reuşit în final, dar apoi ajung de unde am plecat, în acelaşi pat plin de lacrimi şi vise, în care reveriile mă ţin trează până târziu în noapte, privind întunericul şi ascultând tic-tac-ul ceasului. Şi atunci, un fel de furie, neputinţă, oboseală, îşi întinde gheara înspre sufletul meu epuizat de atâtea speranţe deşarte, şi îl sfâşie din nou în bucăţi, transformându-l în zeci de frânturi de vise picurând lacrimi sărate, lacrimile unei copile care nu vrea să renunţe, care speră la infinit, şi aşteaptă, şi speră din nou, şi e sfărâmată, dărâmătă şi împinsă înapoi, lovind-o, rănind-o..
Eu sunt aceea, şi probabil mi-o fac singură.. Dar speranţa moare ultima, nu? Nu vreau să plec, şi mi-e frică să renunţ. Am spus "nu" de-atâtea ori că nici eu nu mai cred.
Şi mă întorc de unde am plecat, într-un pat rece, în întunericul liniştit şi ticăitul ceasului, sperând, visând, oftând, suspinând..

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Duş rece de dimineaţă..

Îţi alungă ultimele rămăşiţe ale somnului, îţi clăteşte privirea împăienjenită şi ceţoasă după o noapte aproape albă, şterge senzaţia de gol a visului care te-a făcut să te trezeşti tresărind şi suspinând încet "a fost doar un vis", şi urmele sărate ale lacrimilor vărsate înainte să adormi.. Te aduce la realitate, la începutul unei noi zile, poate la fel de goale, şi la gândul că mâine... 

O iei de la capăt.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Hai sa o numim poveste de dragoste...

Sau inceputul ei..

Era o dimineaţă răcoroasă de final de februarie. Ea mergea repede sper şcoală cu mâinile înfundate în buzunare. Tremură, dar nu din cauza frigului. Pe la jumătea drumului, îşi scoate telefonul şi trimite un mesaj, mâinile mişcându-se haotic pe tastatură.

 << Am pornit, sunt în drum spre şcoală. Eşti bine? Pe unde eşti? Te iubesc! >>

După cateva minute, pe când urca treptele şcolii, telefonul îi vibră în mână.

<< Da, sunt ok. Nu ştiu pe unde sunt, dar pe la 11 12 o să ajung. Va fi bine. Şi eu te iubesc copilo! >>

 Zâmbeşte în timp ce urcă în clasă. Intră indiferenţă încercând să-şi ascundă agitaţia. Îşi salută unii colegi, apoi se pune în bancă şi priveşte în gol. Corpul continuă să îi tremure. Toată ziua a trecut aiurea. Mesajele veneau şi plecau, orele zburau una după alta. Era ora 11 jumătate. Ora de fizică, lungă şi cumplită. Telefonul vibrează.

<< După ora asta poti pleca, sunt aproape. >>

<< Ok, te sunt când ies. Te iubesc! >>

Clopoţelul sună, iar ea cobora scările aproape în fugă. Ghiozdan gol ii sărea pe spate. Îşi lăsase cărţile în bancă. Mai avea doar un sandwich şi o sticlă de apă. Fugea de acasă. În drum spre staţia de autobuz, îl sună.

- Hei, ce faci? întrebă ea.

- Bine, imediat cobor, răspunse.

- Chiar eşti aici??

- Da! Chiar sunt aici!

- Doamne, nu-mi vine să cred că eşti aici! Era atât de fericită, încât nu mai găsea altceva de spus.

- Sunt aici iubito! Tu unde eşti?

- Imediat iau autobuzul şi vin, să stai în gară, da?

- Ok.

- Te iubesc!

- Şi eu iubito! Te astept.

- Vin acum, şi închise.

Gara oraşului acesta întunecat era departe de centru, iar drumul a durat mult. Mesajele veneau încontinuu..

<< Mai vi? >>

<< Cât mai ai? >>

<< Sper că nu mă laşi singur aici! >>

Faptul că el îşi făcea astfel de griji o înduioşă.. Cum ar fi putut să-l lase singur acolo? Îl liniştea cum putea.. Era în drum spre el. Şi urma ultima oprire. Autobuzul era aglomerat, iar ei îi era imposibil să privească afară. Uşa s-a deschis, şi încercând să coboare, îl căută cu privirea. "Unde eşti?" Inima ii bubuia, tot corpul ii tremura, apoi...

"Oh, uite-l!" Înalt, brunet, cu părul mare, cu geaca de iarnă cu roşu, negru şi alb.. Frumos.. Privirile lor s-au întâlnit, mergeau unul spre altul. Prima îmbrăţişare, prima atingere după 5 luni de relaţie. Ea îşi strecură mâinile în jurul lui, iar el ii cuprinse umerii şi o strânse tare. Ea ii auzea inima, bătea tare, nebuneşte, la fel ca a ei. Totul era atât de frumos, ireal, parcă toata lumea ar fi dispărut, rămânând doar ei. Ea îşi ridică privirea şi se uita în ochii lui, căprui, oarecum trişti şi visători, dar cu o sclipire de bucurie în ei, se simţea pierdută în acei ochi calzi şi catifelaţi. Buzele lor se atinseră, uşor, moale, simplu. Era perfect. Mai minunat decât un vis. Era în braţele lui şi nimic nu mai conta.

Acea zi va rămâne pe veci nemuritoare. Se plimbară de mână, vorbind, râzând, sărutându-se timid. Ajunseră la capătul primului sat de după gară. Erau înconjuraţi de dealuri. Undeva mai sus, pe o colină, era o cabană de genul celor pentru unelte de grădinărit, iar puţin mai sus, un depozit ce părea abandonat.

Urcară acolo, unde povestiră până se făcu seară. La un moment dat, el scoase din ghiozdanul lui un caiet. Cadoul promis. Pe prima pagină era un desen cu Spongebob şi Patrick, personajele ei preferate. Următoarele pagini erau umplute cu "te iubesc!" scrise citeţ, cu creionul. Ea răsfoi cu grijă paginile, apoi îl strânse la piept şi se lăsa în braţele lui. Puţin mai târziu, intrara în depozit, studiind fiecare cameră, jucând rolul cuplului în căutarea unei locuinţe. Râdeau şi glumeau, era bine, atât de bine. Erau fericiţi.

Într-un final, au coborât în acea căbănuţă şi au stau acolo ghemuiţi şi îmbrăţişati, mai deschişi. Afară era destul de frig, şi se agitau încercând să găseasc o poziţie în care să nu le fie frig. El renunţa la puţină căldură pentru a-i fi ei bine, ea nu vroia să accepte.

Dar se încălzeau unul pe altul, erau copiii, doar 14 ani, şi totul era frumos. Lumina argintie aruncată pe iarbă de luna aproape plină, zgomotele îndepărtate ale maşinilor care treceau dedesupt. Cine s-ar fi gândit că în noaptea acea, doi nebuni îşi vor găsi adăpost într-o cabană pentru unelte în vârful unui deal, cu luna şi vântul reci măturând pământul. El se opri cu buzele pe ale ei şi îi spuse:

- Nu îţi face griji, totul va fi bine, nu voi pleca. Ştiu că ţi-e frică, dar sunt alături de tine orice ar fi. Te iubesc copilo!

Căutându-i privirea, tot cu buzele lipite, ea spuse:

- Mulţumesc! Şi eu te iubesc copilule!

 El îşi apăsă buzele pe ale ei, o sărută uşor, tandru, sărutul la care visează orice fată de la băiatul visurilor ei.

 Dar frigul muşca din trupurile lor, iar în curând aşteptau pe marginea drumului, îmbrăţişaţi, farurile maşinii ce avea să îi scoată din acest vis, dar care nu le va răpi amintirile. Niciodată.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Amintire

E noapte, vorbim la telefon de ceva timp. Ne prostim şi râdem unul de altul. Ne hlizim pe înfundate, să nu se audă prea tare. E trecut de miezul nopţii.
- Te iubesc! spun eu dulce.
- Eu o iubesc pe D. răspunde el pe un ton ironic, cu intenţia de a mă enerva.
- Ceeee?!? izbucnesc eu într-o criză de gelozie uşor forţată, cu un hohot de râs aşteptând să iasă.
- O iubesc pe D. Du-te, spune el pe acelaşi ton. Mă gândesc că dacă aş fi lângă el l-aş trage de păr probabil, apoi l-aş săruta.
- Unde să mă duc?? întreb exasperată.
- Unde vrei, răspunde sec.
- Bine... Bine! Bine. Mă duc la... Mă duc la... ... Mă duc la R, răspund deja enervată.
- Bine, du-te la R.
Tăcem amândoi. Mult timp. Simt că pe tine te paşte râsul, şi nu o să mai rezişti mult. La fel şi pe mine, dar mă abţin cum pot şi nu scot nici un sunet, până când...
Eu - Te urăsc! El - Te iubesc!
Exact în acelaşi timp. Ca de obicei, nu mă mai miră situaţiile astea, chiar dacă mă fac să zâmbesc şi îmi bată inima mai tare.
- Of! Te iubesc! spun eu şi începem să râdem.


https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

In cautarea unui titlu..

Ghemuită în pat, aştept somnul care nu vrea să vină..
Gândul îmi zboară la tine, iar asta mă alină..
Aş vrea să fi cu mine, să ştiu că tu exişti..
Să mă ţi în braţe, să simt când tu te mişti..
Cum încerci încet să îmi mângâi faţa..
Să fi mereu cu mine, poate, toată viaţa..
Să îmi spui uşor, cu o şoaptă lină..
Vorbe ce mă fac să fiu, de iubire plină..
Dar acest gând al meu, ca-o adiere trece..
Lăsând în urma lui, doar un fior prea rece..
Ştiu că eşti acolo, pe undeva departe..
Ştiu că-ntr'o zi, sau poate într-o noapte..
Te vei trezi dorind să-mi spui acele şoapte..
Dar ce vei face dacă va fi prea târziu?..
Vei regreta, pentru că, poate, nu o să mai fiu..
Vei plânge de durere..
Iar inima ta frântă, pe mine mă va cere..
Vei dori să îmi fi spus ce sunt eu pentru tine..
Să nu mă fi lăsat să plec, cu inima-n suspine..
De-aceea-ţi spun acum, ţine-mă mai bine..
Alungă ce e rău, dezbină acea frică..
Strânge-mă în braţe, ca pe-o copilă mică..
Şi nu lăsa durerea să mă copleşească..

Fi tu prinţul care inima-o să-mi păzească..
Rosteşte vorba dulce, cu un surâs pe buze..
Spune-i noapte bună micii buburuze..
Când voi deschide ochii, timid să te privesc..
Privirea ta să spună "pe tine te iubesc"..

P.S. : e doar a doua poezie pe care am compus-o, mai am de exersat, stiu ca nu e capodopera.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Am pierdut.

M-am scufundat sub plapumă, în aerul fierbinte şi umed, o melodie la chitară îmi alungă liniştea, îi ştiu versurile, dar sughiţurile şi hohotele mă împiedică să articulez vreun cuvînt. Obrajii îmi sunt uzi, mânecile bluzei la fel.. Am ochii închişi.. Dar nu contează.. Parcă aş urmări un film, sau un album.. Poze şi secvenţe cu doi copii învăţând ce e iubirea.. O pădure, o bancă, noapte, răsărit, apus, un lac, o altă bancă, o alee, un pat, suvite de păr, braţe, iubire, priviri dulci.. Aş vrea să ţip, să se smulgă acei monştrii din pieptul meu, să dispară luând cu ei durerea. Dar tot ce iese din gura mea e un scâncet subţire.. Iar în jurul meu e întuneric, şi sunt singură, acum şi probabil de aici înainte. Vreau să simt acele braţe din nou, dar tot ce a rămas e amintirea unei atingeri fremătătoare pe pielea mea, amintirea respiraţiei calde pe gâtul meu. Amintirea a tot. Urăsc să trăiesc din amintiri.

Mi-e dor de el.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Noaptea

Îmi îngheaţă mâna pe stilou în timp ce dau drumul cuvintelor din mintea mea. Le aşez pe hârtie şi le dau forma aceasta :

Bluza de pijama e răsucită în jurul meu, tălpile picioarelor îmi sunt reci, le strâng cât mai aproape de corp, asigurându-mă că nici un firicel de aer rece nu va intra sub pătura care e oricum destul de groasă. Dar degeaba, mi-e frig şi tremur; doar obrajii şi ochii îmi ard, prea multe lacrimi, prea multe întrebări care îmi rup sufletul în bucăţi, acoperă lumina privirii mele cu răceala şi indiferenţa unei inimi rănite. Acele lucruri pe care înainte le strângeam în braţe să-mi alunge teama şi durerea nu mai au nici o însemnătate. Sunt doar lucruri, fără sentimente. Gândurile îmi zboară departe, la tine, dar tu probabil dormi, fără să-ţi pese că ai luat fericirea unei copile odată cu tot ce aveai împreună cu ea.
Acum sunt singură, în întuneric, cu ochii mei verzi izvor de lacrimi, un puţ de tristeţe şi indiferenţă.
Pot supravieţuii întunericului, dar unei zile? Să văd cum lumea radiază şi străluceşte, iar eu să fiu tot o umbră? Razele soarelui să-mi mângâie faţa şi mâinile, iar eu să rămân de gheaţă?
"Nu.. E mai bine aşa" îmi spun, simţind alte lacrimi curgându-mi pe faţă, pe părul şi perna deja umede. "Noaptea poate să înţeleagă.."