Balonaşe de săpun

Oh, balonaşe de săpun! ♥
Erau visele noastre! Suflam cu grijă în acel cerculeţ, nu prea tare, pentru că s-ar fi spart din prima, nu prea încet pentru că vroiam un balonaş mare, şi priveam cum se umflă, apoi se desprinde de acel suport, zgâlţâindu-se uşor, reflectând culorile sale în lumina caldă a soarelui de vară, îl priveam cum se înalţă, suflam înspre el, să se ridice mai sus, să ajungă la nori, să plutească alături de fiinţele cerului, să hoinărească veşnic, acel lucru atât de mic şi de fragil. Îl fugăream, privind în sus, suflând alte balonaşe , care se spărgeau, se înălţău.
Vreau să cred că primul balonaş încă zboară deasupra lumii, şi că într-o zi se va întoarce la mine cu visul meu. Restul sunt doar dorinţe trecătoare, care pocnesc curând după ce se îndepărtează puţin de noi.
Aş vrea să fac din nou balonaşe din săpun, să fiu iar o copilă fără griji, să nu conteze că visele mele se destramă într-un "poc", să suflu din nou şi să am alte vise care să se îndeplinească :)

Priviri..

E seară, şi frig. Ne privim unul pe celălalt în ochi, ne ţinem de mână, avem degetele amorţite şi îngheţate. E întuneric, iar un felinar ne luminează blând corpurile.
Îţi privesc ochii căprui, acei ochi cu o expresie oarecum tristă, acei ochi în care de-atâtea ori ţi-am citit sentimentele, am văzut toate luptele pe care le-ai purtat în înăuntrul tău, acei ochi pe care i-am privit plângând, pe care i-am sărutat şi le-am alungat suferinţele.
Te privesc, pătrund în inima ta, simt căldură iubirii tale, simt tot... ştiu tot..
Iar tu mă priveşti. Pari la fel de cufundat în ochii mei cum sunt eu într-ai tăi. Ştiu că îmi iubeşti privirea, şi mai ştiu că ea acum e tristă.
Dacă ochii sunt oglinda sufletului, îmi pun întrebarea, oare tu vezi în ei acele fisuri din inima mea? Tăieturi subţiri şi adânci, care mi s-au înfipt direct în esenţa vieţii, care dureau mai mult decât psihic, care mă făceau să mă clatin? Dacă ei ar îngheţa, s-ar transforma în cristale verzi, ar rămâne mereu cu acele defecte?
Am greşit, şi eu şi tu.. Am fost slabi, şi poate proşti. Dar ce rost are să greşeşti dacă nu înveţi nimic? Continuăm să ne privim. Rănile tale s-au mai vindecat, a trecut un an... ale mele sunt încă proaspete şi ştiu că doar noi doi le ajutăm să se vindece. Vor dispărea, iar dacă vor rămâne cicatrice, le vom şterge şi pe acelea.
- Îmi pare rău, îmi şopteşti, şi un fior îmi trece prin tot corpul. Continui să te privesc, cuvintele sunt pregătite, dar nu le pot rosti.
- Îmi pare rău! Am fost un prost.. spui din nou, iar ochii ţi se umezesc.
Îţi privesc prima lacrimă, o şterg, apoi spun:
- Ştiu, ai fost.. Dar te iert iubitule, te iubesc, şi îţi zâmbesc, din nou fericită.
Alte cuvinte nu mai au loc, ochii noştri au spus deja tot.

Plimbare..

E aproape seară, iar cerul e senin. O adiere uşoară de vânt aduce un miros de iarnă, promisiunea zăpezii, a Crăciunului şi a nopţilor luminate de sclipirea omătului. Paşii mi se pierd prin covorul de frunze arămii, părăsite de viaţa. Goliciunea copacilor mă face să mă înfior şi îmi strâng braţele în jurul corpului.
Scopul acestei plimbări era să mă detaşez de toată fierbinţeala minţii, a gândurilor şi a amintirilor, în răcoarea dulce a după-amiezii de noiembrie. Dar se pare că oricum nimic nu va reuşi să stingă incendiul de sentimente rănite din inima mea.
...Mă simt că o frunză, uşoară sub adierea vântului, dar abandonată de fiinţa protectoare, lipsită de prospeţimea vieţii, uscată, călcată în picioare, gata să se sfărâme în bucăţele mici, mici de tot, astfel că nimeni nu le va mai putea aduna vreodată pe toate la un loc. Lumina scade, iar frigul îmi îngheaţă până şi sângele în vene. Mai târziu, ghemuită în pat, cu picioarele îngheţate, voi realiza că durerea provocată de iubire se vindecă cel mai bine tot cu iubire...

De ce scriu? :)

Am decis sa ma apuc de scris pentru ca am realizat ca imi e mult mai usor sa imi exprim sentimentele in acest fel, pot mai usor sa pun cuvintele pe hartie (ecran, in acest caz) decat sa le dau sunet.

In felul asta pot sa spun tot ce-mi trece prin cap fara sa ma balbai, fara sa imi fie frica de reactiile celor din jur. Vreau sa scriu pentru ca imi place sa scriu, imi place acea libertate pe care o simt atunci cand imi aranjez cuvintele exact asa cum vreau. Ma inspir din lucrurile din jurul meu, natura, imagini, diferite situatii sau sentimente, pur si simplu din viata.

Probabil voi scrie si mici fragmente din viata mea, care la un moment dat m-au facut sa zambesc. Sau poate doar simple povesti inventate, scenarii ce nu vor avea loc niciodata.