Priviri..

E seară, şi frig. Ne privim unul pe celălalt în ochi, ne ţinem de mână, avem degetele amorţite şi îngheţate. E întuneric, iar un felinar ne luminează blând corpurile.
Îţi privesc ochii căprui, acei ochi cu o expresie oarecum tristă, acei ochi în care de-atâtea ori ţi-am citit sentimentele, am văzut toate luptele pe care le-ai purtat în înăuntrul tău, acei ochi pe care i-am privit plângând, pe care i-am sărutat şi le-am alungat suferinţele.
Te privesc, pătrund în inima ta, simt căldură iubirii tale, simt tot... ştiu tot..
Iar tu mă priveşti. Pari la fel de cufundat în ochii mei cum sunt eu într-ai tăi. Ştiu că îmi iubeşti privirea, şi mai ştiu că ea acum e tristă.
Dacă ochii sunt oglinda sufletului, îmi pun întrebarea, oare tu vezi în ei acele fisuri din inima mea? Tăieturi subţiri şi adânci, care mi s-au înfipt direct în esenţa vieţii, care dureau mai mult decât psihic, care mă făceau să mă clatin? Dacă ei ar îngheţa, s-ar transforma în cristale verzi, ar rămâne mereu cu acele defecte?
Am greşit, şi eu şi tu.. Am fost slabi, şi poate proşti. Dar ce rost are să greşeşti dacă nu înveţi nimic? Continuăm să ne privim. Rănile tale s-au mai vindecat, a trecut un an... ale mele sunt încă proaspete şi ştiu că doar noi doi le ajutăm să se vindece. Vor dispărea, iar dacă vor rămâne cicatrice, le vom şterge şi pe acelea.
- Îmi pare rău, îmi şopteşti, şi un fior îmi trece prin tot corpul. Continui să te privesc, cuvintele sunt pregătite, dar nu le pot rosti.
- Îmi pare rău! Am fost un prost.. spui din nou, iar ochii ţi se umezesc.
Îţi privesc prima lacrimă, o şterg, apoi spun:
- Ştiu, ai fost.. Dar te iert iubitule, te iubesc, şi îţi zâmbesc, din nou fericită.
Alte cuvinte nu mai au loc, ochii noştri au spus deja tot.