Demoni.

În timpul zilei, zâmbetul tău pare că se sparge pe chipul crispat, doar puţin să mai întinzi buzele măştii pe care o porţi şi s-ar putea ca pielea să înceapă să crape precum pământul mistuit de secetă, crestând pe pielea ta zgârieturi sângerând întuneric. În spatele fiecărei mişcări, un fir din puţinele care te mai ţin întreagă, se rupe. Ziua, reuşeşti să le ascunzi de ochi neştiutori, însă odată cu lăsarea întunericului, devi una cu el.
Noaptea, demonii ies la suprafaţă. Din colţurile cele mai întunecate ale corpului tău, din cufere înlănţuite cu zale din fier, îşi preling tentaculele negre, ceţoase răspândind în corpul tău întunericul dens a zeci de sentimente. Ură, dezamăgire, neîncredere, gelozie, tristeţe, indiferenţă, aroganţă, durere, vinovăţie, naivitate, încăpăţânare. Colcăie pe sub pielea ta precum viermii putreziţi de timp, emanând o aura rece ce îţi înconjoară figura când păşeşti printre străini.
Ghearele îţi zgârie sufletul, tot mai aproape de fiinţa ta, de esenţa firii tale. Atingându-ţi inima, tresari în patul tău gol şi rece, iar într-un moment de disperare pură, laşi durerea să te invadeze, inima pompându-ţi în vene substanţa negricioasă şi otrăvitoare care îţi curge prin corp. Renunţi la tot ce poate fi raţional în timp ce demonul cel mai cumplit pune stăpânire pe mintea ta, alungând-o într-un abis al uitării. Tremuri în timp ce cauţi micul tău instrument de tortură, deşi tăieturile săpate în piele pot părea uneori mângâieri de pană. Te urăşti în timp ce priveşti vâscozitatea neagră curgând prin rănile tale întinzându-se pe pielea albă ce îţi acoperă braţul încordat.
Viermii îţi ies prin piele alergând pe corpul tău, acoperindu-ţi-l cu umbre, te devorează din interior în exterior, tentacule ţi se încolăcesc în păr în timp ce spatele ţi se zvârcoleşte sub atingerea grea a atâtor fiinţe ale nopţii. Corpul ţi-e cucerit, lama mai trece o dată, şi încă o dată, din nou şi din nou, până epuizezi şi nu mai crezi că prin micile tăieturi vei reuşi să alungi paraziţii care îţi infestează noaptea.
Te laşi în voia timpului şi adormi cu faţa umedă şi mâna zvâcnind.
Printre norii uşori ai dimineţii timpurii, raze de soare îţi mângâie somnul. Deschizând ochii, te bucuri de clipa de uitare. Perdelele ursoare se unduiesc uşor în adierea parfumată a începutului unei zile frumoase de vară.
Ridici mâna să îţi cureţi privirea, şi observi. Încercând să ignori, priveşti pe fereastră răsăritul. De sub plapuma ta, rotocoale de întuneric se strecoară afară din patul tău, împrăştiindu-se, aşteptând o altă noapte în care să se hrănească cu durerea, ura şi neputinţa ta.

Plang fara lacrimi.

Cred că nu mai simt nimic. E posibil să nu mai fie nici un sentiment în corpul cuiva, ci doar o durere acută în piept, omniprezentă? Nu ştiu... Totuşi, simt că sunt indiferentă.. indiferenţa e un sentiment? Nu... Chiar nu ştiu. Totul trece pe lângă şi prin mine, mă loveşte, mă doare, iar eu... stau. Nu plâng, nici măcar nu scâncesc. Acopăr totul cu masca şi mă las la voia întâmplării, lăsând orice să zboare pe lângă mine.
Aş putea să râd în hohote o zi întreagă sau chiar aş putea sta ghemuită în pat cu orele, cu ochii deschişi, clipind din când în când pentru a alunga ceaţa gândurilor, cu mintea prea departe să o mai pot atinge. Aş putea şi să ţip la tine, şi să te ascult cum plângi, pentru că vorbele mele sunt mai reci decât gheaţa şi mai tăioase decât lama, stând impasibilă, întinsă în pat, cu privirea pe pereţi. Alte daţi aş fi simţit cum totul se frânge, fiecare suspin al tău ruinând câte o bucată din mine. Fără să spun ceva pentru a te opri; aş plânge, cu lacrimi tăcute curgand încet pe obraji, udându-mi buzele cu gustul sărat al amărăciunii care mă cuprinde de fiecare dată când îţi simt şi aud durerea. Poate nu aş rosti nimic în timp ce tu te pierzi în abisul acela întunecat din care eu am ieşit, zbătându-mă, murdărindu-mă cu mizeria propriilor mele vise ruinate. Şi nu aş spune că îmi pasă, dar doare, şi mă roade din interior, se zvârcoleşte şi ar vrea să se elibereze din captivitatea corpului meu.
Dar ochii îmi rămân uscaţi şi reci, buzele mi se crispează în timp ce inspir aerul şi îl transform în aburi de ură. Şi toată disperarea din mine nu mă părăseşte, cum o făcea altădată, prin urlete înfundate în pernă şi nopţi nedormite, ci continua să sălăşluiască în mine, sfâşiind pereţii sufletului meu deja rănit.
Şi, într-un final, într-un moment care pentru mine înseamnă o luptă pierdută cu propria persoană, muşchii mi se contractă, ghidându-mi mâinile parcă involuntar, strângând lama între degete umede şi tremurânde, scrijelind fâşii stacojii pe piele, iar durerea îmi descleştează pieptul, în timp ce picuri întunecaţi se unesc, lăsând dâre de un roşu aprins pe încheietura încordată. Şi în sfâşit, sufletul meu plânge, cu lacrimi de sânge. Iar tu... Mi-aş dori că tu să-l guşti, să-i simţi pe limbă aroma impregnată de atât de multă dezamăgire şi ură, încât inima ta să se înnegrească.
Te urăsc pentru că m-ai făcut să te iubesc atât de mult. Te urăsc pentru că, datorită ţie, urmele lacrimilor mele vor rămâne mereu încrestate în stratul subţire de piele care îmi acoperă corpul. Te urăsc pentru că ai crezut că dacă îmi vei smulge inima din piept, o vei călca în picioare ca pe un gunoi, apoi o vei ridica şi o vei pune la loc, murdară şi boţită, vei reuşi să mă faci să uit. Te urăsc că pretinzi ca ea să bată la fel, pentru tine, mereu, aşa cum ţi-am promis odată. Te urăsc, pur şi simplu.

Despre panze.

Candva, eram panza alba a unei picturi a unui singur artist. Eu. Trasam linie dupa linie, strecurand pete de culoare in figura unei copile banale, timida si nesigura. Incercam sa inteleg pictura si rezultatul pe parcurs, vroiam sa cunosc totul, sa stiu totul si toate cunostiintele mele sa fie vizibile pe panza, eclipsand figura mediocra pe care o conturasem deja. Cautand, te-am gasit pe tine, alt artist. Ai vrut sa desenezi pe panza mea, iar mi-e mi-ai permis sa desenez pe a ta. Am fost fericita si cu maine sovailnice am desenat amandoi aceeasi poveste pe panzele noastre.
Vedeam totul ca o opera de arta, desavarsita, unica si originala. Gresisem de cateva ori, dar m-am mintit crezand ca micile erori vor creea absolutul picturii. M-am inselat amarnic.
Eram mandra de ceea ce reusisem sa desenez, lasand in urma pensulei mele bucati intregi din lumea mea, pe care nimeni niciodata nu le-a inteles pe deplin, dar tu le-ai acceptat ca pe o ofranda. Aveam impresia ca imi devorezi lumea, ca o adori, la fel cum eu adoram panza pe care ti-o colorasem.
Dar greselile mele se conturau tot mai vizibil, ruinau totul, fara ca eu sa realizez schimbarea, orbita probabil de creatia ta. Ai izbucnit fara sa-mi dau seama, sfasiind ceea ce tocmai ai terminat de desenat. Ai rupt totul in cale, fisurile din tabloul tau invaluindu-l pe al meu. Panza mea se intuneca, picurand lacrimi stacojii pe la colturi, pe margini, de peste tot.
Pana sa vad ce facusem cu propria-mi mana, era deja o ruina. Panza ta era distrusa. Am incercat disperata sa retusez, sa streg, sa lipesc, sa adun. Am esuat. Am renuntat, si in final am abandonat panza ta, incercand sa o carpesc pe a mea. Am reusit, chinuindu-ma sa retusez tot ce tu stricasesi. Era urat, dar mai bine. Si am inceput sa pictez peste, acoperind totul cu ceva nou. Apoi te-ai intors. Crezi sa mai poti picta pe o panza murdara, rupta, plina de ura?

Realitate.

Într-o zi banală, treceam nepăsătoare printre aceleaşi gânduri monotone, întrebări inutile şi vise infantile. Era o zi oarecum luminoasă, una din acele zile ciudate de toamnă, nici prea rece, nici prea caldă... În fine, sărind de la o idee

la alta, un fel de "revelaţie" m-a lovit. Sunt la liceu, urmează facultatea. Ce o să fac dacă nu reuşesc să trec mai departe? Dacă voi claca? Dacă nu voi ajunge unde vreau şi voi fi nevoită să aleg altceva? Gândul a fost în sine atât de puternic, încât am încetat să fac orice făceam în acel moment.
Chiar dacă am avut ocazia să văd că totul se poate termina într-o clipită, abia atunci am fost capabilă să realizez că firul subţire de aţă de care atârnă viaţa noastră se poate frânge într-un simplu moment trecător. O scânteie, o pietricică, o singură secundă de neatenţie, şi fiinţa noastră se poate spulbera şi, odată cu noi, toate visele şi ambiţiile noastre. Abia atunci a început să îmi fie frică, să încep să mă gândesc că, până la urmă, nu noi decidem. Suntem sortiţi întâmplării şi oricat am încerca să ne convingem că totul a ieşit conform planului stabilit de noi, într-un final, fiecare mişcare e o reuşită datorită unor împrejurări favorabile. Or, cel puţin asta e părerea mea despre realitate din acea zi înainte.
Noi... alegem doar calea.

 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326