Moment.

Mă scufund într-o stare ciudată de bine, şi deşi nu e totul cum ar trebui să fie, totul pare moale, la locul lui.. Însă adieri de tăioase de vânt spulberă căldura razelor de soare.
Cu paşi mărunţi păşesc pe strada murdară şi umedă, acorduri de chitară îmi ţin companie în amiaza luminată. Deşi înăuntrul meu e încă rece, lumea din jur e colorată, scăldată în fâşii de lumină.
Şi în sfârşit, pot schiţa zâmbete în timp ce îmi plimb privirea de-a lungul străzii aglomerate, printre feţe şterse şi spinări zgribulite.
Şi în sfârşit nu îmi mai doresc ca totul să treacă, orele să se piardă în momente din trecut. Vreau prezent. Şi viitor. Şi vreau să zbor, să plutesc, să trăiesc aceleaşi clipe la nesfârşit, cu aceeaşi melodie pe fundal, din nou şi din nou.
Poate sunt puţin nebună, dar mi-e bine.
Soare, rămâi!

 

https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Ceata.

Păşesc într-un loc pustiu şi rece. Rotocoale de ceaţă plutesc în jurul meu, acoperind totul cu un strat fin de răcoare. Departe, în alt univers, o minge de foc pretinde că luminează ziua. Lumea mea.. e o noapte albă. Siluetele uscate ale copacilor goi tremură în lumină spălăcită, ştearsă a lunii mele. Iar eu stau pierdută, suflând aburi în aerul proaspăt şi umed al dimineţii, cu mintea aiurea.
Ceaţa făcea sunetele să se avea înfundat, zgomotul paşilor mei murea la puţin timp după ce îi aşezam pe stratul de frunze ude. Privind la golul din jurul meu, simţind pustietatea înconjurându-mă cu braţele reci, simţeam cum ceaţa îmi pătrunde în trup, crispându-mă, adunându-se într-un singur loc, locul unde doare.
Cu durerea crescând în piept, am închis ochii şi m-am pierdut.
Am visat.

Sunetele înviau, simţurile se trezeau din nou la viaţă. Ochii îmi erau închişi, dar auzeam.. vântul şuierând sinistru, legănând crengile care, lovindu-se între ele, se scuturau de frunze veştede, vântul izbindu-mă, învolburându-mi părul şi biciuindu-mă pe faţă.
Ploaie... Stropi grei se prăbuşesc pe obrajii mei îngheţaţi, răpăiau fără milă printre crengi, frunze şi vânt.
Inspir aerul şi mă cutremur. Ceaţa, dacă vreodată fusese acolo, îmi eliberase pieptul, o ciudată stare de pace punând stăpânire pe mine.
Deschid ochii. Nu visasem, sunt aici, printre copaci uscaţi şi furibunzi.
Mi-e frig, dar plouă. Îmi era dor de ploaie, însă nu şi de vânt... Mă atacă, parcă dorind să-i părăsesc teritoriul. Plec.
Şi mă pierd din nou printre străzi lăturalnice, alei pe care păşeam condusă de vânt. Nu mi-e bine. Trebuie să plec. Vreau linişte.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Singur.

Strada e goală. Raze portocalii se reflectă în bălţi pline de mizerii. Spargi oglinda apei păşind în lichidul rece, aruncând stropi de lumină în întunericul nopţii.
Eşti singur, aşa cum ai fost mereu. Fericirea infantilă şi nevinovată s-a spulberat de mult, rămânând doar urma vagă a amintirii unui hohot de râs ciripit. Privirea ţi se înceţoşează, dar încerci să uiţi golul din mintea şi inima ta. Solitar printre străini cu feţe cunoscute şti că fericirea a dispărut. Vrei să respiri, să afli, să şti, însă nici măcar tu nu ai idee cum să cauţi răspunsuri, dar mai ales unde. Vrei să ajungi undeva, cumva, fără vreun plan pe care să-l urmezi. Simţit că totul te ţine în loc, dar te zbaţi în neştire să ajungi acolo. Nu poţi găsi cuvinte în mintea ta înlănţuită de ceaţă şi întuneric.
Şi DE CE fiecare întrebare trebuie să aibă răspuns? 

Pur şi simplu, de ce? Nu ştiu acum, şi poate niciodată.. Unele lucruri ar trebui doar simţite, ori măcar dibuite într-o privire.
Eşti dezamăgit, furios. Singura persoană care credeai că te înţelege refuză să-ţi fie alături în acea bătălie. Te-ai înecat în suferinţe iar acum tânjeşti după aer. Dar cum? Cum poţi încerca să uiţi ce te-a făcut să te pierzi când încă păşeşti în acelaşi loc? Şi şti că într-o zi te vei întoarce, frica dispărând în umbrele trecutului. Dar poate atunci, locul va fi dispărut... Şi tot ţi-e teamă să pleci, căci neîncrederea te izbeşte în faţă, te afundă în aceeaşi mizerie din care vrei să evadezi.
Ce rost are? Tu nu înţelegi, tu, care nu şti ce să simţi, te clatini pe cuvinte, dar restul... cu atât mai puţin. Vrei să explici? Nu poţi. Şi rămâne aşa.
Iar dacă locul dispare, vei privi la ce a mai rămas, la ruinele zâmbetelor copilăreşti, la amintirea a ceva ce tu numeai iubire. Fericirea aceea nu o vei mai simţi. Dar te vei înconjura de lumini care să pătrundă în cele mai întunecate cotloane ale inimii tale pentru ca restul, cei din jurul tău să nu-ţi cunoască suferinţa.
Până atunci, laşi ploaia rece să-ţi spele lacrimile, tremurând în goliciunea nopţii.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326