Ceata.

Păşesc într-un loc pustiu şi rece. Rotocoale de ceaţă plutesc în jurul meu, acoperind totul cu un strat fin de răcoare. Departe, în alt univers, o minge de foc pretinde că luminează ziua. Lumea mea.. e o noapte albă. Siluetele uscate ale copacilor goi tremură în lumină spălăcită, ştearsă a lunii mele. Iar eu stau pierdută, suflând aburi în aerul proaspăt şi umed al dimineţii, cu mintea aiurea.
Ceaţa făcea sunetele să se avea înfundat, zgomotul paşilor mei murea la puţin timp după ce îi aşezam pe stratul de frunze ude. Privind la golul din jurul meu, simţind pustietatea înconjurându-mă cu braţele reci, simţeam cum ceaţa îmi pătrunde în trup, crispându-mă, adunându-se într-un singur loc, locul unde doare.
Cu durerea crescând în piept, am închis ochii şi m-am pierdut.
Am visat.

Sunetele înviau, simţurile se trezeau din nou la viaţă. Ochii îmi erau închişi, dar auzeam.. vântul şuierând sinistru, legănând crengile care, lovindu-se între ele, se scuturau de frunze veştede, vântul izbindu-mă, învolburându-mi părul şi biciuindu-mă pe faţă.
Ploaie... Stropi grei se prăbuşesc pe obrajii mei îngheţaţi, răpăiau fără milă printre crengi, frunze şi vânt.
Inspir aerul şi mă cutremur. Ceaţa, dacă vreodată fusese acolo, îmi eliberase pieptul, o ciudată stare de pace punând stăpânire pe mine.
Deschid ochii. Nu visasem, sunt aici, printre copaci uscaţi şi furibunzi.
Mi-e frig, dar plouă. Îmi era dor de ploaie, însă nu şi de vânt... Mă atacă, parcă dorind să-i părăsesc teritoriul. Plec.
Şi mă pierd din nou printre străzi lăturalnice, alei pe care păşeam condusă de vânt. Nu mi-e bine. Trebuie să plec. Vreau linişte.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326