Rezista

Te-ai nascut prea repede, rezista

Te-ai nascut mult prea devreme, rezista

Vei afla prea timpuriu, rezista

Vei vedea ca ce e viu nu rezista

Cand te vei ridica si pe figura ta durerea vei afla

Imi vei infrunta nedreapta viata ta.. durerea vei afla

Si cand vei vedea ca nu inseamna da .. rezista.. rezista

Atunci vei intreba de ce dracu toate astea …

Vei dorii sa stii

Vei dorii sa stii

Vei inebunii daca nu vei stii.. daca nu vei fi aflat

Vei ingenunchia caci adevarul, nu, n-a contat

Vei dorii sa stii

Vei dorii sa stii

Vei dorii sa stii, vei dorii sa stii de ce

Vei dorii sa stii, vei dorii sa stii de ce

De ceeee…

Iar cand vei afla cum nasterea ta cu durere s-a petrecut

Si ea va deveni si durerea ta si speranta in acelasi timp

Te vei intreba, te vei macina

Vei implora sa stii

De ce tu vei purta o cruce in viata ta

De ce, de ce

De ce lumina ea e prea departe da

Iar adevarul nu il vei stiï

De ce.. de ce.. de ce

De ce?

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Duş rece de dimineaţă..

Îţi alungă ultimele rămăşiţe ale somnului, îţi clăteşte privirea împăienjenită şi ceţoasă după o noapte aproape albă, şterge senzaţia de gol a visului care te-a făcut să te trezeşti tresărind şi suspinând încet "a fost doar un vis", şi urmele sărate ale lacrimilor vărsate înainte să adormi.. Te aduce la realitate, la începutul unei noi zile, poate la fel de goale, şi la gândul că mâine... 

O iei de la capăt.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Cea mai frumoasa amintire.

Şti care a fost cel mai frumos şi perfect moment din viaţa mea? 

 Cel în care eram noi doi, pe marginea unui drum de pietre, cu un deal plin de buruieni în faţă, cu altul la fel în spate, cu nori de furtună deasupra noastră, cu hainele murdare, picioarele zgâriate de la spinii prin care tocmai am trecut, epuizaţi după cele mai obositoare şi frumoase 4 zile din viaţa mea, cu doar câţiva lei rămaşi, puţină pâine, puţin salam, o jumătate de sticlă de apă încă rece, cumpărată de la o benzinărie, cu ghiozdanele lângă noi, ameţiţi de căldură, iar tu în faţa mea, în genunchi, mi-ai luat mâna în mâna ta, m-ai privit în ochi şi mi-ai spus că mă iubeşti, că mă iubeşti mai mult decât orice, că sunt viaţa ta, că nu mă vei părăsi niciodată, că îţi e teamă că eu voi pleca, că mă iubeşti, că mă iubeşti, că mă iubeşti, apoi, cum te priveam uimită, plină de iubire pentru tine, am văzut cum o lacrimă se prelinge pe obrazul tău, dar nu am lăsat-o să cadă, m-am ridicat şi am şters-o de pe chipul tău.

Am şters toate lacrimile tale, zâmbind prosteşte, atât de îmbătată de fericire şi iubire, cu inima bubuind, ţi-am spus că te iubesc, că nu voi pleca, că sunt şi voi fi a ta, şi te-am sărutat, să taci, să şti că nu ai de ce să îţi faci griji. Nu trebuie să îţi fie teamă. 

Apoi ai căzut în fund, iar eu peste tine, îţi amorţise piciorul, şi am început să râdem, din suflet, râdeam şi râdeam.


 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #6

Mă plimb pe o câmpie întinsă, afară e întuneric, dar verdele ierbii e strălucitor, viu, ca în miezul zilei. Ştiu că ceva nu e în regulă, dar totul e mult prea ireal ca sa mă pot opri să mă gândesc la ce e greşit în lumea în care păşesc...
Un zgomot puternic, enervant, îmi sparge timpanul; e prea brusc şi tresar speriată, un fior străbătându-mi tot corpul. Caut cu privirea acel verde radiant, sau macar întunericul ce mă înconjura, dar, încet desluşesc doar formele întunecate ale mobilierului din camera mea. O secundă mai târziu îmi dau seama că am visat, e dimineaţă, iar ceasul deşteptator urlă pe noptieră. Întind mâna şi apăs cu greu butonul "snooze" al acestui radio-ceas antic, lipit cu bandă izolatoare galbenă şi vreo 3 fire pe afară.
Mai am 10 minute de visat la lumea mea ireală, dar trec atât de repede încât par că nici nu au fost. Mă ridic din pat, mă aşez pe margine şi mă gândesc.. "ce am de făcut?", "unde e tricoul ăla..?".. Mai durează un minut până mă ridic în picioare, mă împleticesc până la baie. Îmi clătesc ochii cu apă rece, spăl mintea de ultimele imagini, şterse ale visului meu fantastic cu iarbă strălucitoare în miez de noapte.
Mă îmbrac, îmi pregătesc cărţile pentru ziua de azi, le arunc în geanta de poştaş, scotocesc prin hârtii şi haine după mp3, găsesc o cască, trag de ea, şi prind mp3-ul fine zbor. Încerc sa-l pornesc, dar ecranul asta stupid nu vrea sa se lumineze.. Bateria e moartă. Îl arunc pe birou, dezamăgită. Nu o sa pot asculta lălăielile mele de copil aproape emo, iar asta ... :-w
Cobor scările, trântesc geanta lângă uşă, îmi piaptăn părul, îmi salut părinţii şi ies din casă cu mâinile în buzunare. Arunc o privire înspre cerul palid, soarele nu se vede de dealuri, nori uşori acoperă un albastru rozaliu, apoi mă întorc, privesc în pământ, lovind uşor frunzele.. E luni, o nouă zi de şcoală.. Iar eu, ieri alergam prin ploaie...

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Ploaie de vara... (Amintire)

- Dar toarnă cu găleata! spuse el, privind-o uimit.
- Ştiu, tocmai! Haide! răspunse ea entuziasmată susţinându-i privirea.
 - Ok, nebună mica, încălţă-te, spuse el zâmbind, apoi o sărută.
Fata o zbughi pe hol, luându-şi teneşii în picioare în cea mai mare viteză, şi aşteptă ca şi el să se încalţe, cu un zâmbet mare pe faţă, cu mâinile la spate, răsucindu-se pe călcâie dintr-o parte în alta. Când el termină, ea deschise uşa şi alergă pe scări, coborând cele două etaje, lăsându-l să încuie uşa.
Când o ajunse din urmă, ea era lipită cu nasul de geamul uşii, ochii verzi studiind ploaia care cădea torenţial.
"Cât e de copilă şi de frumoasă!"
 gândi el. Ea îl prinse de mână şi împinse uşa. Era entuziasmată.
Dintotdeauna iubise ploaia şi mereu visa să alerge prin ea. Stătură cateva clipe acolo, încă la adăpost, se sărutară, apoi ea o luă la fugă prin bălţi, trăgându-l după ea, chicotind fericită. Ploaia cădea constant, iar fi erau deja uzi până la piele.
 Era vară, vara lor, plină de iubire şi fericire. După ce îşi îndepliniră scopul, se întoarseră înapoi, tot fugind, râzând, oprindu-se în mijlocul bălţilor pentru a se săruta, uzi leoarcă, cu părul lipit de feţele îmbujorate. Era minunate.
Toate grijile au dispărut, erau doar ei şi iubirea lor şi era minunat.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Portocala... (Amintire)

Sună telefonul. Las portocala din mână şi mă întind după el. 

- Da, iubitule, spun eu zâmbind. 

- Ce faci, iubito? mă întrebă el vesel. 

- Bine, mănânc portocale, îi răspund jucăuş. 

- Iar?? Tu toată ziua mănânci portocale, spune el exasperat şi amuzat. 

- Sunt bune, îi răspund în timp ce mestec o bucată. 

- Ok, jur că atunci când o să ne întâlnim, îţi aduc o portocală şi o mâncăm împreună! 

- Iuui! Te iubesc, ii răspund fericită, ca o copilă. 

Au trecut 3 luni, iar portocala a dispărut din peisaj. Dar în sfârşit ne întâlneam, în sfârşit eram în braţele lui. Stăteam pe scările unei clădiri părăsite, scoţându-ne lucrurile din ghiozdane. 

La final, scoate o portocală, iar inima mea începe să bată mai repede, iar un zâmbet mi se întinde pe toată faţa. 

- Chiar mi-ai adus o portocală?? chicotesc. 

- Doar ţi-am promis, îmi spune el şi mă sărută pe obraz. 

- O să o mâncăm mai târziu, spun eu şi o pun în ghiozdan. 

Orele trec, iar alte gânduri ne acoperă portocala... Fără să ne dăm seama, era noapte şi aşteptam sfârşitul acelei zile minunate, maşina care ne va scoate din visul nostru. Tresar când îmi amintesc şi spun tristă: 

- Nu am mai mâncat portocala...

 El mă mângâie pe obraz, şi îmi şopteşte: 

- Nu e nimic iubito, o să mâncăm portocale toată viaţa, îţi promit! apoi mă strânge tare în braţe.

 Peste 5 minute, visul nostru se spulbera.

https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Hai sa o numim poveste de dragoste...

Sau inceputul ei..

Era o dimineaţă răcoroasă de final de februarie. Ea mergea repede sper şcoală cu mâinile înfundate în buzunare. Tremură, dar nu din cauza frigului. Pe la jumătea drumului, îşi scoate telefonul şi trimite un mesaj, mâinile mişcându-se haotic pe tastatură.

 << Am pornit, sunt în drum spre şcoală. Eşti bine? Pe unde eşti? Te iubesc! >>

După cateva minute, pe când urca treptele şcolii, telefonul îi vibră în mână.

<< Da, sunt ok. Nu ştiu pe unde sunt, dar pe la 11 12 o să ajung. Va fi bine. Şi eu te iubesc copilo! >>

 Zâmbeşte în timp ce urcă în clasă. Intră indiferenţă încercând să-şi ascundă agitaţia. Îşi salută unii colegi, apoi se pune în bancă şi priveşte în gol. Corpul continuă să îi tremure. Toată ziua a trecut aiurea. Mesajele veneau şi plecau, orele zburau una după alta. Era ora 11 jumătate. Ora de fizică, lungă şi cumplită. Telefonul vibrează.

<< După ora asta poti pleca, sunt aproape. >>

<< Ok, te sunt când ies. Te iubesc! >>

Clopoţelul sună, iar ea cobora scările aproape în fugă. Ghiozdan gol ii sărea pe spate. Îşi lăsase cărţile în bancă. Mai avea doar un sandwich şi o sticlă de apă. Fugea de acasă. În drum spre staţia de autobuz, îl sună.

- Hei, ce faci? întrebă ea.

- Bine, imediat cobor, răspunse.

- Chiar eşti aici??

- Da! Chiar sunt aici!

- Doamne, nu-mi vine să cred că eşti aici! Era atât de fericită, încât nu mai găsea altceva de spus.

- Sunt aici iubito! Tu unde eşti?

- Imediat iau autobuzul şi vin, să stai în gară, da?

- Ok.

- Te iubesc!

- Şi eu iubito! Te astept.

- Vin acum, şi închise.

Gara oraşului acesta întunecat era departe de centru, iar drumul a durat mult. Mesajele veneau încontinuu..

<< Mai vi? >>

<< Cât mai ai? >>

<< Sper că nu mă laşi singur aici! >>

Faptul că el îşi făcea astfel de griji o înduioşă.. Cum ar fi putut să-l lase singur acolo? Îl liniştea cum putea.. Era în drum spre el. Şi urma ultima oprire. Autobuzul era aglomerat, iar ei îi era imposibil să privească afară. Uşa s-a deschis, şi încercând să coboare, îl căută cu privirea. "Unde eşti?" Inima ii bubuia, tot corpul ii tremura, apoi...

"Oh, uite-l!" Înalt, brunet, cu părul mare, cu geaca de iarnă cu roşu, negru şi alb.. Frumos.. Privirile lor s-au întâlnit, mergeau unul spre altul. Prima îmbrăţişare, prima atingere după 5 luni de relaţie. Ea îşi strecură mâinile în jurul lui, iar el ii cuprinse umerii şi o strânse tare. Ea ii auzea inima, bătea tare, nebuneşte, la fel ca a ei. Totul era atât de frumos, ireal, parcă toata lumea ar fi dispărut, rămânând doar ei. Ea îşi ridică privirea şi se uita în ochii lui, căprui, oarecum trişti şi visători, dar cu o sclipire de bucurie în ei, se simţea pierdută în acei ochi calzi şi catifelaţi. Buzele lor se atinseră, uşor, moale, simplu. Era perfect. Mai minunat decât un vis. Era în braţele lui şi nimic nu mai conta.

Acea zi va rămâne pe veci nemuritoare. Se plimbară de mână, vorbind, râzând, sărutându-se timid. Ajunseră la capătul primului sat de după gară. Erau înconjuraţi de dealuri. Undeva mai sus, pe o colină, era o cabană de genul celor pentru unelte de grădinărit, iar puţin mai sus, un depozit ce părea abandonat.

Urcară acolo, unde povestiră până se făcu seară. La un moment dat, el scoase din ghiozdanul lui un caiet. Cadoul promis. Pe prima pagină era un desen cu Spongebob şi Patrick, personajele ei preferate. Următoarele pagini erau umplute cu "te iubesc!" scrise citeţ, cu creionul. Ea răsfoi cu grijă paginile, apoi îl strânse la piept şi se lăsa în braţele lui. Puţin mai târziu, intrara în depozit, studiind fiecare cameră, jucând rolul cuplului în căutarea unei locuinţe. Râdeau şi glumeau, era bine, atât de bine. Erau fericiţi.

Într-un final, au coborât în acea căbănuţă şi au stau acolo ghemuiţi şi îmbrăţişati, mai deschişi. Afară era destul de frig, şi se agitau încercând să găseasc o poziţie în care să nu le fie frig. El renunţa la puţină căldură pentru a-i fi ei bine, ea nu vroia să accepte.

Dar se încălzeau unul pe altul, erau copiii, doar 14 ani, şi totul era frumos. Lumina argintie aruncată pe iarbă de luna aproape plină, zgomotele îndepărtate ale maşinilor care treceau dedesupt. Cine s-ar fi gândit că în noaptea acea, doi nebuni îşi vor găsi adăpost într-o cabană pentru unelte în vârful unui deal, cu luna şi vântul reci măturând pământul. El se opri cu buzele pe ale ei şi îi spuse:

- Nu îţi face griji, totul va fi bine, nu voi pleca. Ştiu că ţi-e frică, dar sunt alături de tine orice ar fi. Te iubesc copilo!

Căutându-i privirea, tot cu buzele lipite, ea spuse:

- Mulţumesc! Şi eu te iubesc copilule!

 El îşi apăsă buzele pe ale ei, o sărută uşor, tandru, sărutul la care visează orice fată de la băiatul visurilor ei.

 Dar frigul muşca din trupurile lor, iar în curând aşteptau pe marginea drumului, îmbrăţişaţi, farurile maşinii ce avea să îi scoată din acest vis, dar care nu le va răpi amintirile. Niciodată.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Amintire

E noapte, vorbim la telefon de ceva timp. Ne prostim şi râdem unul de altul. Ne hlizim pe înfundate, să nu se audă prea tare. E trecut de miezul nopţii.
- Te iubesc! spun eu dulce.
- Eu o iubesc pe D. răspunde el pe un ton ironic, cu intenţia de a mă enerva.
- Ceeee?!? izbucnesc eu într-o criză de gelozie uşor forţată, cu un hohot de râs aşteptând să iasă.
- O iubesc pe D. Du-te, spune el pe acelaşi ton. Mă gândesc că dacă aş fi lângă el l-aş trage de păr probabil, apoi l-aş săruta.
- Unde să mă duc?? întreb exasperată.
- Unde vrei, răspunde sec.
- Bine... Bine! Bine. Mă duc la... Mă duc la... ... Mă duc la R, răspund deja enervată.
- Bine, du-te la R.
Tăcem amândoi. Mult timp. Simt că pe tine te paşte râsul, şi nu o să mai rezişti mult. La fel şi pe mine, dar mă abţin cum pot şi nu scot nici un sunet, până când...
Eu - Te urăsc! El - Te iubesc!
Exact în acelaşi timp. Ca de obicei, nu mă mai miră situaţiile astea, chiar dacă mă fac să zâmbesc şi îmi bată inima mai tare.
- Of! Te iubesc! spun eu şi începem să râdem.


https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Inapoi in trecut.

Păşesc iar pe acelaşi drum. Atunci eram doi, acum a mai rămas doar unul. Eu. Îmi e la fel de frig, tremur uşor, cu mâinile strângându-mi corpul, dar lipseşte acel braţ care îmi liniştea nesiguranţa. Aceeaşi senzaţie, aceeaşi stradă, aceeaşi destinaţie, alt timp şi doar un singur personaj.

E ciudat cum după 2 ani, văd acelaşi peisaj. Un continuu sentiment de deja-vu a pus stăpânire pe mintea mea. Cumva, îi simt prezenţa, dar privesc în stânga mea, acolo unde era atunci, şi lipseşte. Doar lumina diferă, acum e mai întunecat, nori grei de ploaie se adună deasupra mea, însă vântul suflă la fel de sfredelitor ca atunci.

Recunosc fiecare decor şi retrăiesc cu durere fiecare conversaţie, pe măsură ce înaintez pe drumul de ţară lung şi prăfuit.

Iar în final, eram acolo. Urc dealul noroios şi abrupt, pe lângă acelaşi copac deşirat, şi acele garduri sprijinite de stâlpi de beton uşor înclinaţi.

Ajung în vârf, la acel depozit părăsit, urc cele câteva trepte din faţă şi privesc în jur, acelaşi peisaj, puţin mai mohorât. Singurele sunete veneau de la scrâşnetul cioburilor sub tălpile teneşilor, vuietul vântului, maşinile ce trec pe drumul ce se află atât de departe, respiraţia mea îngreunată de efort.. şi un sunet surd, ritmic şi rapid. Vine din interiorul meu. Bubuitul nebun al inimii mele.

Un fel de nelinişte acută mă cuprinde, realizând că am parcurs atâta drum de capul meu. Acel drum care trebuia străbătut de două persoane. E prima oară când mă întorc aici, după doi ani de la prima noastră întâlnire. A trecut atât de mult timp... Mi-e frică de golul din jurul meu, de singurătatea gândurilor ce îmi străbat mintea. Dar mai mult decât orice îmi e teamă de golul dinăuntrul meu.

Mă simt mică, neajutorată, nesigură. Mă prăbuşesc pe trepte, sprijinindu-mă de peretele rece din stânga mea. Nu mă pot abţine să nu mă gândesc că el era în dreapta mea, cu braţul în jurul piciorului meu, iar în acel moment mă străduiam să găsesc modalitatea perfectă de a-i săruta buzele moi, de care m-am îndrăgostit din prima clipă. Apoi de ochi, şi de îmbrăţişarea lui, de părul lui, corpul lui, de senzaţia sublimă care o aveam lângă el.

Am ajuns prea adânc în amintiri şi încerc să rezist, dar ceva înăuntrul meu se prăbuşeşte, iar peisajul se înceţoşează.

M-am pierdut în acel loc, acel moment. Mi-am revenit doar când picături reci de ploaie mi-au căzut pe mână, făcându-mă să tresar şi să o iau grăbită în jos, panicată din cauză că eram atât de departe de casă, îmbrăcată prea subţire pentru a face faţă ploii reci.

Picăturile s-au oprit când am ajuns la şosea, dar mai aveam curaj să mă întorc. Nu am privit înapoi decât o dată. Imaginea mi s-a întipărit în minte şi a căscat un gol adânc şi dureros în pieptul meu.

Ajunsă acasă, m-a salvat din nou, fără să ştie, în acelaşi fel ca data trecută. (daca vede asta va sti despre ce vorbesc).

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Niciodata sa nu spui niciodata.

Ai spus ca niciodata nu vei pleca.. scuza-ma, pe unde esti acum?

Ai spus ca niciodata nu ma vei lasa singura, dar in fiecare noapte adorm cu vreo jucarie de plus in brate, sa nu ma destram, si imi doresc prosteste sa sune telefonul, sa fi tu sa imi spui noapte buna.

Ai spus ca niciodata nu vei vrea sa fi cu alta, si nici nu ai putea, dar cumva, simt ca o sa urmeze o alta, te-ai saturat de aceeasi priveliste 2 ani jumate.

Ai spus ca niciodata nu vei inceta sa ma iubesti, dar nu cumva tu erai ala care mi-a spus, cu vocea undeva intre vina si nepasare "imi pare rau Claudia, dar nu te mai iubesc"?

Ai spus ca niciodata nu vrei sa ma auzi plangand.

Ca niciodata nu vrei sa fiu trista.

Iar eu am crezut ca niciodata nu ma voi uita in fata fara sa te vad pe tine.

Ca niciodata nu va trebui sa imi asund o duzina de lucruri intr-o cutie care deja da pe-afara ca sa nu dau de lucruri care imi amintesc de tine. Hmm.. dar daca ar fi pana acolo ar trebui sa dau foc casei...

Ca niciodata nu te voi uri..

Niciodata...

Niciodata...

E un cuvant mult prea mare pentru unii dintre noi...


 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Candva..

Cândva eram o copilă.. Acum nu ştiu ce sunt.. Eram speriată de viaţă, de lumea din jur, îmi era frică să ies din coconul meu. Credeam în basme, iar când a apărut el, eram sigură că era prinţul care avea să mă ajute. Am crezut asta mult timp. Am început să cred în mine, în iubire, în fericire până la adânci bătrâneţi.. Am luptat împreună cu prinţul meu cu balauri şi vrăjitoare, cu zmei care vroiau să ne despartă. Am făcut greşeli, pe care le regret, dar am crezut că toate au trecut.. Şi atunci sufeream, dar acum, simţind gustul sărat al lacrimilor, îmi dau seama că suferinţa de atunci e infantilă pe lângă cea pe care o simt acum. Mult timp, m-am simţit cea mai fericită şi norocoasă fată din lume, mă credeam cea mai iubită fată din lume, şi zâmbetele mele căpătau viaţă când îi auzeam vocea. De atâtea ori m-am întrebat dacă totul e real, dacă nu visez iar el chiar există, trezindu-mă în fiecare zi ştiind că trăiesc în sfârşit cu un scop.
Nu mai existau lacrimi în viaţa mea, nici durere..
Aş vrea să pot da timpul înapoi, să retrăiesc acele momente la nesfârşit, dar...
Am crescut, şi totul s-a schimbat. Visul frumos a trecut, transformându-se într-un coşmar. Nu mai sunt prinţesă, prinţul a plecat, nu mai cred în basme. Nici în iubire, sau fericire. Există doar două lucruri. Fie treci prin viaţă ca un insensibil, fie te scufunzi în propria durere din cauza nepăsării, eşuând undeva singur.
Nu există basme, doar poveşti. Nu mai sunt copilă.

  https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

In cautarea unui titlu..

Ghemuită în pat, aştept somnul care nu vrea să vină..
Gândul îmi zboară la tine, iar asta mă alină..
Aş vrea să fi cu mine, să ştiu că tu exişti..
Să mă ţi în braţe, să simt când tu te mişti..
Cum încerci încet să îmi mângâi faţa..
Să fi mereu cu mine, poate, toată viaţa..
Să îmi spui uşor, cu o şoaptă lină..
Vorbe ce mă fac să fiu, de iubire plină..
Dar acest gând al meu, ca-o adiere trece..
Lăsând în urma lui, doar un fior prea rece..
Ştiu că eşti acolo, pe undeva departe..
Ştiu că-ntr'o zi, sau poate într-o noapte..
Te vei trezi dorind să-mi spui acele şoapte..
Dar ce vei face dacă va fi prea târziu?..
Vei regreta, pentru că, poate, nu o să mai fiu..
Vei plânge de durere..
Iar inima ta frântă, pe mine mă va cere..
Vei dori să îmi fi spus ce sunt eu pentru tine..
Să nu mă fi lăsat să plec, cu inima-n suspine..
De-aceea-ţi spun acum, ţine-mă mai bine..
Alungă ce e rău, dezbină acea frică..
Strânge-mă în braţe, ca pe-o copilă mică..
Şi nu lăsa durerea să mă copleşească..

Fi tu prinţul care inima-o să-mi păzească..
Rosteşte vorba dulce, cu un surâs pe buze..
Spune-i noapte bună micii buburuze..
Când voi deschide ochii, timid să te privesc..
Privirea ta să spună "pe tine te iubesc"..

P.S. : e doar a doua poezie pe care am compus-o, mai am de exersat, stiu ca nu e capodopera.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #5

Vreau să alerg şi în acel moment încep să ţopăi, să-mi întind mâinile, să îmbrăţişez ploaia, să inhalez aerul curat şi umed. Alerg prin bălţi, printre rafalele vântului. Într-o parte, zăresc o cărare care duce spre o pădure. Cărarea e şerpuită, iar picioarele mă poartă într-acolo. Muzică ploii îmi cântă în urechi, cu tot cu bubuitul tunetului, cu tot cu sunetul umed al paşilor pe drumul de pământ îmbibat de apă, şi nimic altceva. Nici o pasăre, nici o maşină, nici măcar respiraţia mea nu se aude peste concertul care răsună peste tot în jurul meu.

Pădurea e de un verde intens, puţin neclar din cauza perdelei de ploaie care ne desparte. Chiar şi printre trunchiurile copacilor acea culoare e la fel de strălucitoare. Mă întreb de ce acum, când cerul e întunecat, şi ploaia îmi înceţoşează privirea, pădurea pare atât de luminoasă, radiantă? Sau, oare aşa vreau eu să o văd?
Perdeaua se subţiază mai mult şi mai mult, şi mă opersc din alergat la doar câţiva paşi de primul copac, puţin ieşit în afară, cu trunchiul gros şi scoarţa neagră roasă de trecerea anilor.
Inima îmi bate mai puternic, probabil de la efort..
Undeva pe drum, vântul s-a oprit, tunetele au încetat. Doar câte un fulger mai luminează palid cerul, iar ploaia cade mai moale, ploaia se stinge, moare..
Nu vreau sa văd cum vlaga o părăseşte ca pe un om pe patul de moarte şi îmi mişc picioarele spre pădure. Păşesc pe pământul pufos, acoperit de muşchi, frunze şi iarbă, iar teneşii mi se afundă uşor, ca într-un covor moale.
Zgomotele ploii se aud mai difuz, de parcă aş fi intrat într-o încapere, nu într-o pădure. Ridic privirea spre tavanul de frunze crengi şi stropi de ploaie. Pătura de nori nu se vede de aici. Înaintez în verdele strălucitor, aproape uniform, depărtându-mă tot mai mult de lumea de dinafară.
Nici picături de apă cad pe părul şi pe mâinile mele de undeva de deasupra. Paşii mei se aud înfundat. Trec printre copaci ca într-unul din acele vise care par sa nu pe mai termine, atingând uşor scoarţa groasă, dură şi umedă a trunchiurilor.

Încetul cu încetul, cerul se curăţă, norii bat în retragere ca atacaţi de vreo boală, iar în curând soarele luminos şi arzător se arată din nou, împărat peste cer şi pământ.
Dar asta înseamnă că magia e gata, vraja s-a stins... Dar e bine. Mă simt bine, mintea îmi e limpede, gândurile s-au liniştit, iar inima mea la fel...
Îmi spun că ajunge cu asta, trebuie sa mă întorc. Nu am telefonul la mine, ai mei probabil îşi fac griji... Trec prin pădure, ajung din nou sub cerul înalt şi senin, plin de norişori pufoşi, de parcă nu şi-ar fi vărsat nervii deasupra mea, cu nu mai mult de o oră în urmă. Mă îndrept spre oraş... Aerul se încălzeşte din nou, iar când ajung acasă, sunt aproape uscată. Nu şi-au dat seama că am pierdut vreo oră prin ploaie.
"unde ai stat?"
"cu colegii.."
"şi cât a plouat?"
"într-o scară de bloc.."..

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Am pierdut.

M-am scufundat sub plapumă, în aerul fierbinte şi umed, o melodie la chitară îmi alungă liniştea, îi ştiu versurile, dar sughiţurile şi hohotele mă împiedică să articulez vreun cuvînt. Obrajii îmi sunt uzi, mânecile bluzei la fel.. Am ochii închişi.. Dar nu contează.. Parcă aş urmări un film, sau un album.. Poze şi secvenţe cu doi copii învăţând ce e iubirea.. O pădure, o bancă, noapte, răsărit, apus, un lac, o altă bancă, o alee, un pat, suvite de păr, braţe, iubire, priviri dulci.. Aş vrea să ţip, să se smulgă acei monştrii din pieptul meu, să dispară luând cu ei durerea. Dar tot ce iese din gura mea e un scâncet subţire.. Iar în jurul meu e întuneric, şi sunt singură, acum şi probabil de aici înainte. Vreau să simt acele braţe din nou, dar tot ce a rămas e amintirea unei atingeri fremătătoare pe pielea mea, amintirea respiraţiei calde pe gâtul meu. Amintirea a tot. Urăsc să trăiesc din amintiri.

Mi-e dor de el.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

As vrea sa scriu ceva frumos...

Doua inimi vor rula acelasi film la nesfarsit..

Lumea asta pare plina doar de prosti ce s-au iubit.

Din nou. Aceleaşi lucruri pe care le-am mai simţit şi înainte. Simt ca ma scufund, şi mă zbat să stau la suprafaţă. Inchid ochii şi încerc să rezist. Dar s-a terminat. Vreau să continue, dar asta e sfârşitul. Zeci de imagini se derulează în întunericul din jurul meu, întunericul ochilor închişi. Frânturi din filmul vieţii mele de până acum. Comedie stupidă şi dramă cretină.. Un film prost.. O melodie îmi cântă în fundalul gândurilor.. "aş vrea să scriu ceva frumos, dar e cum cântec fără rost, pentru noi, filmul s-a terminat.. Aş vrea să spun adio dar, până şi asta e-n zadar, nu-nţelegi! că-i genericul final"... Fuck you Vama Veche, că ai melodii de-astea.. Cântec prost. În acest film am jucat noi, eu şi el. Tu şi cu mine. Regizori, actori, scenarişti ai unui film jucat cu dragoste, cel puţin dintr-o parte.. Film jucat în atât de multe decoruri. S-a terminat. "this is the end, you know, lady the planş we had went all wrong, we ain't nothing but shouts and fight and tears..." e ok.
The end.

Poveste fara sfarsit #4

O rafală de vânt rece mângâie capetele ierbii şi face ca părul meu să se ridice usor şi să mă gâdile pe gât şi pe obraji. Întorc capul şi inima îmi tresare. Firele de iarbă se leagănă, dansează pe muzica vântului şi mă face să mă gândesc, din nou, la mare. O mare verde, pe care plutesc în derivă, purtată de vânt pe culmile valurilor verzi... nu vreau să ajung la mal, vreau să pot pluti, să pot visa..
Vântul suflă din ce în ce mai tare... Vrea să mă îndepărteze, să mă facă să plec. Poate că sunt un obstacol în calea lui, unul neînsemnat, dar tot un obstacol.

Iar acum... linişte. Vântul nu mai bate, iarba nu mai foşneşte, părul îmi cade lipsit de viaţa pe iarbă, mi se pare că am surzit, că nu voi mai auzi niciodată ciripitul păsărilor, nu voi mai auzi vocile celor dragi. Din înaltul cerului, un fir de argint coboară înspre pământ, orbind totul cu lumina pură şi albă... norii sunt albi, iarbă e albă, aerul e alb, şi poate că şi ochii mei verzi albăstrui sunt albi în această fracţiune de secundă în care cerul pare că se năruie, iar apoi totul devine întunecat, mai rece, norii sunt mai groşi, mai grei, iar al doilea tunet bubuie în cer şi mă face să realizez că nu am surzit. 

Odată cu tunetul, vântul începe să sufle cu toată forţa, părul îmi biciuie pe faţă, tricoul se lipeşte de mine doar că să se umfle şi să fluture pe corul meu. O picătură de apă cade imposibil de blând pe genunchiul meu, de parcă s-a materializat acolo, la doar un milimetru de pielea mea.
Picătura nu vine singură, iar în câteva secunde hainele şi părul îmbibate de apă s-au lipit de mine. Ploaia e rece, vântul pare să o îngheţe pe piele. Dar nu plec; nu încă. Ploaia e frumoasă, e curată, vreau să îmi cureţe gândurile, vreau să fie la fel de limpezi ca picăturile de ploaie.
Tunete, fulgere, vânt... nu mai contează. Frigul nu mă mai deranjează, iar atingerea apei e chiar plăcută pe obrajii mei, pe pleoape, pe gât, pe mâini, pe picioare.