Am pierdut.

M-am scufundat sub plapumă, în aerul fierbinte şi umed, o melodie la chitară îmi alungă liniştea, îi ştiu versurile, dar sughiţurile şi hohotele mă împiedică să articulez vreun cuvînt. Obrajii îmi sunt uzi, mânecile bluzei la fel.. Am ochii închişi.. Dar nu contează.. Parcă aş urmări un film, sau un album.. Poze şi secvenţe cu doi copii învăţând ce e iubirea.. O pădure, o bancă, noapte, răsărit, apus, un lac, o altă bancă, o alee, un pat, suvite de păr, braţe, iubire, priviri dulci.. Aş vrea să ţip, să se smulgă acei monştrii din pieptul meu, să dispară luând cu ei durerea. Dar tot ce iese din gura mea e un scâncet subţire.. Iar în jurul meu e întuneric, şi sunt singură, acum şi probabil de aici înainte. Vreau să simt acele braţe din nou, dar tot ce a rămas e amintirea unei atingeri fremătătoare pe pielea mea, amintirea respiraţiei calde pe gâtul meu. Amintirea a tot. Urăsc să trăiesc din amintiri.

Mi-e dor de el.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

As vrea sa scriu ceva frumos...

Doua inimi vor rula acelasi film la nesfarsit..

Lumea asta pare plina doar de prosti ce s-au iubit.

Din nou. Aceleaşi lucruri pe care le-am mai simţit şi înainte. Simt ca ma scufund, şi mă zbat să stau la suprafaţă. Inchid ochii şi încerc să rezist. Dar s-a terminat. Vreau să continue, dar asta e sfârşitul. Zeci de imagini se derulează în întunericul din jurul meu, întunericul ochilor închişi. Frânturi din filmul vieţii mele de până acum. Comedie stupidă şi dramă cretină.. Un film prost.. O melodie îmi cântă în fundalul gândurilor.. "aş vrea să scriu ceva frumos, dar e cum cântec fără rost, pentru noi, filmul s-a terminat.. Aş vrea să spun adio dar, până şi asta e-n zadar, nu-nţelegi! că-i genericul final"... Fuck you Vama Veche, că ai melodii de-astea.. Cântec prost. În acest film am jucat noi, eu şi el. Tu şi cu mine. Regizori, actori, scenarişti ai unui film jucat cu dragoste, cel puţin dintr-o parte.. Film jucat în atât de multe decoruri. S-a terminat. "this is the end, you know, lady the planş we had went all wrong, we ain't nothing but shouts and fight and tears..." e ok.
The end.

Iti multumesc.

Îţi mulţumesc... Îţi mulţumesc pentru îmbrăţişarea caldă din acea dimineaţă îngheţată de ianuarie. Îţi mulţumesc pentru fiecare privire, mângâiere, sărut, strângere a mâinii, îmbrăţişare. Îţi mulţumesc că mi-ai încălzit trupul şi inima cu cuvinte dulci.

A fost superb! Ne era frig, dar ne plimbam încet prin parc, cu mâinile îngheţate una într-alta. M-ai făcut să mă ridic, să sper, să visez din nou, să simt că iubirea noastră nu s-a stins, că povestea nu a ajuns la sfârşit.
M-am adâncit în privirea ta, m-am pierdut în universul tău, şi nu vreau să găsesc nicicând calea înapoi în lumea asta atât de urâtă, rece, insensibilă la frumuseţea care stă să piară datorită ignoranţei lor. Poate că noi doi vom putea ţine în viaţă frumuseţea, gingasia lucrurilor care ne fac fericiţi, care ne aduc zâmbete pe chip chiar şi în cele mai reci şi întunecate zile.
Te-am sărutat apăsat, dorind să-ţi transmit prin acel ultim părut, toată iubirea pe care o am pentru tine. Mă grăbeam, şi a trebuit să mă desprind cu greu din braţele tale. Te-am privit cum te uitai prostit după mine, îmi venea să plâng, să fug din nou înspre tine, să-ţi sar în brate, dar nu puteam. Am mers cu spatele, apoi m-am întors, tot timpul uitându-mă înapoi, erai de fiecare dată tot acolo.
Am intrat în maşina care mă va duce din ce în ce mai departe de tine.
Priveam stelele în timp ce înaintam prin întuneric. Ca de fiecare dată când trebuia să ne despărţim, îmi era frică că vei pleca de tot, şi că acea zi va fi ultima...
De undeva din fundul minţii, îmi apare acest gând. Unele stele, pe care noi le vedem, nici măcar nu mai există, e doar lumina pe care o emanau poate cu zeci de milioane de ani în urmă.. Probabil aşa aş fi dacă ai pleca. Aş muri, iar restul ar continua să privească doar umbra a ceea ce a fost.
Dar ai promis, şi în timp ce rătăcesc în universul tău, ştiu, cumva, că nu te voi mai pierde din nou.

Te credeam altfel.

Te privesc, iar expresia ochilor tai mă derutează. Nu înţeleg ce vrei tu să înţeleg. Te uiţi la mine de parcă ai aştepta mai mult de la cea pe care o iubeai, sau poate că o iubeşti, nici eu nu mai ştiu. Dar mintea mea s-a blocat, rotitele au cedat tensiunii şi te privesc cu nişte ochi goi, seci. 

Nu îmi pot da seama ce vrei. Nu pot să formulez mai mult decât "e vina ta", dar chiar dacă cuvintele astea îmi urlă în minte şi poate dacă aş fi vreun aparat electronic, s-ar derula cu litere sclipitoare pe retina mea, gura îmi e uscată, maxilarul încleştat, buzele strâns lipite într-o grimasă încordată şi privirea moartă. 

Toate gandurile din capul meu se învârt în jurul cozii... "ai fost indiferent, ignorant, nu ţi-a păsat, m-ai lăsat singură, 5 minute am cerut, ai preferat să mă laşi plângând în hohote decât să-mi adresezi ceva liniştitor... ai fost indiferent, ignorant, nu ţi-a păsat.." din nou şi din nou. S-a declanşat butonul de "repeat" şi caut înnebunită după cel de "stop", sau măcar "înainte". Dar nu îl găsesc, şi te tot privesc. 

Nu spuneam nimic, iar tăcerea aceea mă omoară! Aş vrea să aud un sunet, oricât de mic şi tocmai atunci tresar când aud o voce: 

- Nu trebuie să explici, oricum nu înţeleg. Trebuie să plec. Nu realizez că a fost vocea mea decât atunci când mă întorc pe loc şi mă îndepărtez de tine. Ajung la capătul aleii şi arunc acea privire, pe care ar fi trebuit să o ţin pentru mine, înapoi. Eşti tot acolo, cu capul uşor plecat într'o parte, părând vexat. 

Îmi continui drumul. Te credeam altfel.

Fulg de nea...

"Uite, un fulg de zăpadă!" îţi şoptesc emoţionată, arătând cu degetul spre felinarul care luminează banca pe care stăm îmbrăţişati. Stau ghemuită, cu mâinile tale în jurul meu, capul tău odihnindu-se pe gâtul meu. Respiraţia ta caldă îmi gâdilă pielea.
Degetele mele se încolăcesc în jurul alor tale. În loc să-mi răspunzi, mă săruţi pe obraz şi mă priveşti cu un surâs dulce pe buze şi în ochi.
Îmi scot cealaltă mână din buzunar şi o întind în faţă, cu palma în sus, uitându-mă în continuare la felinarul de deasupra noastră. Îţi arunc o privire fugară şi îţi desluşesc privirea întrebătoare, ca atunci când un copil mic îţi arată desenul lui plin de culori şi linii, iar tu încerci să desluşeşti imaginile care le vede el.
Tac pentru cateva clipe, apoi te privesc din nou. Lumina blândă cade pe chipul tău, mângâindu-ţi părul, genele, buzele şi nasul tău desenând umbre întunecate pe faţa ta.
"Vreau să prind un fulg de nea", îţi şoptesc atingându-ţi uşor buzele în timp ce vorbesc.
"Dar se va topi", îmi răspunzi tot în şoaptă.
"Nu contează, te am pe tine, fulgul meu de nea, eşti unic, dar spre deosebire de ei" şoptesc în continuare în timp ce prind un fulg în palma şi îl apropii repede să-l privesc topindu-se, "tu eşti cald, moale şi nu te vei topii vreodată."
în loc să-mi confirmi vorbele, mă săruţi şi ne pierdem în acea sărutare, pe banca noastră, sub felinarul singuratic care împrăştie lumina, cu zăpadă căzând peste noi...
A trecut un an... Eu sunt tot aici, felinarul mă luminează, fulgii de zăpadă cad. Întind mâna, şi de îndată un fulg mare se aşează pe ea. Îl privesc topindu-se.. La fel ca tine. Te-am privit cum pleci, lăsând în inima mea doar o amintire, care cu timpul va dispărea, la fel ca amintirea atingerii reci a fulgului de nea.

Priviri..

E seară, şi frig. Ne privim unul pe celălalt în ochi, ne ţinem de mână, avem degetele amorţite şi îngheţate. E întuneric, iar un felinar ne luminează blând corpurile.
Îţi privesc ochii căprui, acei ochi cu o expresie oarecum tristă, acei ochi în care de-atâtea ori ţi-am citit sentimentele, am văzut toate luptele pe care le-ai purtat în înăuntrul tău, acei ochi pe care i-am privit plângând, pe care i-am sărutat şi le-am alungat suferinţele.
Te privesc, pătrund în inima ta, simt căldură iubirii tale, simt tot... ştiu tot..
Iar tu mă priveşti. Pari la fel de cufundat în ochii mei cum sunt eu într-ai tăi. Ştiu că îmi iubeşti privirea, şi mai ştiu că ea acum e tristă.
Dacă ochii sunt oglinda sufletului, îmi pun întrebarea, oare tu vezi în ei acele fisuri din inima mea? Tăieturi subţiri şi adânci, care mi s-au înfipt direct în esenţa vieţii, care dureau mai mult decât psihic, care mă făceau să mă clatin? Dacă ei ar îngheţa, s-ar transforma în cristale verzi, ar rămâne mereu cu acele defecte?
Am greşit, şi eu şi tu.. Am fost slabi, şi poate proşti. Dar ce rost are să greşeşti dacă nu înveţi nimic? Continuăm să ne privim. Rănile tale s-au mai vindecat, a trecut un an... ale mele sunt încă proaspete şi ştiu că doar noi doi le ajutăm să se vindece. Vor dispărea, iar dacă vor rămâne cicatrice, le vom şterge şi pe acelea.
- Îmi pare rău, îmi şopteşti, şi un fior îmi trece prin tot corpul. Continui să te privesc, cuvintele sunt pregătite, dar nu le pot rosti.
- Îmi pare rău! Am fost un prost.. spui din nou, iar ochii ţi se umezesc.
Îţi privesc prima lacrimă, o şterg, apoi spun:
- Ştiu, ai fost.. Dar te iert iubitule, te iubesc, şi îţi zâmbesc, din nou fericită.
Alte cuvinte nu mai au loc, ochii noştri au spus deja tot.