Te privesc, iar expresia ochilor tai mă derutează. Nu înţeleg ce vrei tu să înţeleg. Te uiţi la mine de parcă ai aştepta mai mult de la cea pe care o iubeai, sau poate că o iubeşti, nici eu nu mai ştiu. Dar mintea mea s-a blocat, rotitele au cedat tensiunii şi te privesc cu nişte ochi goi, seci.
Nu îmi pot da seama ce vrei. Nu pot să formulez mai mult decât "e vina ta", dar chiar dacă cuvintele astea îmi urlă în minte şi poate dacă aş fi vreun aparat electronic, s-ar derula cu litere sclipitoare pe retina mea, gura îmi e uscată, maxilarul încleştat, buzele strâns lipite într-o grimasă încordată şi privirea moartă.
Toate gandurile din capul meu se învârt în jurul cozii... "ai fost indiferent, ignorant, nu ţi-a păsat, m-ai lăsat singură, 5 minute am cerut, ai preferat să mă laşi plângând în hohote decât să-mi adresezi ceva liniştitor... ai fost indiferent, ignorant, nu ţi-a păsat.." din nou şi din nou. S-a declanşat butonul de "repeat" şi caut înnebunită după cel de "stop", sau măcar "înainte". Dar nu îl găsesc, şi te tot privesc.
Nu spuneam nimic, iar tăcerea aceea mă omoară! Aş vrea să aud un sunet, oricât de mic şi tocmai atunci tresar când aud o voce:
- Nu trebuie să explici, oricum nu înţeleg. Trebuie să plec. Nu realizez că a fost vocea mea decât atunci când mă întorc pe loc şi mă îndepărtez de tine. Ajung la capătul aleii şi arunc acea privire, pe care ar fi trebuit să o ţin pentru mine, înapoi. Eşti tot acolo, cu capul uşor plecat într'o parte, părând vexat.
Îmi continui drumul. Te credeam altfel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu