In parc..

Paşii mă poartă din nou înspre acest parc. Urc treptele strâmbe şi mă plimb fără direcţie pe atei. Soarele îmi încălzeşte spatele. În schimb, în faţă, adierea rece a începutului de martie îmi ciupeşte pielea. E ciudată această senzaţie de cald şi frig în acelaşi timp, dar totuşi, atât de familiară.
Doar câţiva norişori albi şi pufoşi se tăvălesc pe întinsul senin al cerului. Peisajul e trist, într-un anume fel. E un peisaj gri, cu crengi uscate şi iarbă moartă. Nimic verde sau care să-ţi inspire viaţa. Totuşi, aleile sunt pline de oameni. Majoritatea părinţi tineri cu copilaşi care abia învaţă să meargă. Trec uşor pe lângă ei, privindu-i cum merg ca nişte mici pinguini înfofoliţi în gecuţe roz, cu ditamai căciuliţa în căpşor. Sunt atât de caraghioşi. Le zâmbesc dulce, sunt aşa simpatici! ♥ Inima mi se umple de un soi de entuziasm neînţeles.
Undeva mai în faţă, un cuplu de bătrâne aruncă seminţe înspre un grup de porumbei. Păsările ocupă toată aleea, iar eu trebuie să calc prin pământul umed şi noroios, pentru a păşi pe lângă ei.
Trec de acea banca pe care am stat odată cu el, îmbrăţişati. Imaginea îmi era atât de conturată în minte că aproape mă aşteptam să întorc capul şi să îl văd acolo. Un mic şi inocent val de lacrimi îmi inundă privirea şi aşa înceţoşată. Nu am ochelarii, şi trebuie să mijesc ochii ca să mă feresc de lumina soarelui şi pentru a vedea mai clar.
Într-un anume fel, acest peisaj, uşor neclar, luminos, fără contururi concrete, deborda de frumuseţe, linişte şi tristeţe. Dar mă alină. E ca o briză răcoroasă care trece mângâietor peste inima mea pârjolită de sentimente..