Poveste fara sfarsit #3

O mişcare uşoară pe piciorul meu mă face să tresar, ridic capul şi văd cum o buburuză mică şi roşie îşi croieşte drum spre genunchiul meu. Uimită, întind mâna spre ea şi micuţa făptură se caţără pe degetul meu, urcând cu picioruşele ei mici spre încheietura mea, unde se împiedică în câteva brăţări vechi, dar foarte dragi, din aţă. Stând întinsă în iarbă, acea pată de culoare roşie pare venită din altă lume. Mica buburuză se mişcă impacientată pe mâna mea, de parcă nu cunoaşte textura pielii, mirosul ei, de parcă s-a trezit captivă, dar de îndată ce îşi dă seama că nu e aşa, îşi întinde aripioarele roşii ca sângele pătate de smoală, şi în următoarea secundă a dispărut.
Las mâna să-mi cadă pe lângă corp, iar în acel moment un tunet puternic distruge liniştea peisajului făcându-mi urechile să ţiuie şi inima să-mi bată mai repede. Nu am observat când soarele a pierdut lupta şi a fost luat prizonier de norii care păreau blânzi şi paşnici. Cerul albastru a dispărut şi el. Valuri şi valuri de alte pânze pufoase, mult mai întunecate se adună din toate părţile. "oare vor să mă prindă pe mine?" e o intrebare prostească, dar de ce să nu fie aşa?
Pe fundalul norilor întunecati, verdele ce mă înconjoară pare ireal, strălucitor, prea puternic. Parcă fiecare culoare a acestui peisaj a fost tăiată din altul, doar pentru a fi puse împreună în jurul meu, pentru a face să mi se taie răsuflarea.
Fără razele soarelui care să-mi mângâie pielea, frigul pune stăpânire pe corpul meu. Văzând coloşii fumurii de spumă, existenţa mea pare infimă, nu contează că trupul meu striveşte un mic petic de iarbă, nu deranjează pe nimeni că respir aerul încărcat de promisiunea unei furtuni; în lumea această, sunt la fel de mică precum buburuza care tocmai a zburat de pe mâna mea..
Dintre gândurile mele împrăştiate, unul începe să se zbată, vrând să mă facă să văd că e un gând important şi acela e că poate undeva, în lumea cuiva, eu sunt mai mult decât o buburuză cât o picătură de ploaie, poate sunt mai mult decât o fiinţă umană, mai mult decât o simplă fată, dintr-un oraş ruginit şi sumbru, poate că în lumea cuiva, eu sunt soarele pe fundalul albastru al cerului, poate că eu sunt totul în lumea cuiva, şi acest gând mă face să surâd.

O fila din...

...jurnalul vietii.

True story. For everyone.

Your best friend became a stranger, lollipops turned into cigarettes, the innocent ones turned into bitches, homework goes to the bin, soda became vodka, kisses became sex, getting high meant swinging in the playground, protection meant wearing a helmet, the worst things you could get from a boy/girl were allergies, dad's shoulders were the highest place on earth and your mom was your hero, your worst enemies were siblings, race issues were about who run the fastest, wearing a mini skirt didn't make you a slut, the only thing that hurt you was skinned knees, goodbyes only meant until tomorrow.. All these show you how fast things change and how messed up are things now-a-days. In this cruel world is hard to find a friend with beautiful heart, true feelings and awesome personality.

I do not own this. Dar e prea adevarat...

Iti multumesc.

Îţi mulţumesc... Îţi mulţumesc pentru îmbrăţişarea caldă din acea dimineaţă îngheţată de ianuarie. Îţi mulţumesc pentru fiecare privire, mângâiere, sărut, strângere a mâinii, îmbrăţişare. Îţi mulţumesc că mi-ai încălzit trupul şi inima cu cuvinte dulci.

A fost superb! Ne era frig, dar ne plimbam încet prin parc, cu mâinile îngheţate una într-alta. M-ai făcut să mă ridic, să sper, să visez din nou, să simt că iubirea noastră nu s-a stins, că povestea nu a ajuns la sfârşit.
M-am adâncit în privirea ta, m-am pierdut în universul tău, şi nu vreau să găsesc nicicând calea înapoi în lumea asta atât de urâtă, rece, insensibilă la frumuseţea care stă să piară datorită ignoranţei lor. Poate că noi doi vom putea ţine în viaţă frumuseţea, gingasia lucrurilor care ne fac fericiţi, care ne aduc zâmbete pe chip chiar şi în cele mai reci şi întunecate zile.
Te-am sărutat apăsat, dorind să-ţi transmit prin acel ultim părut, toată iubirea pe care o am pentru tine. Mă grăbeam, şi a trebuit să mă desprind cu greu din braţele tale. Te-am privit cum te uitai prostit după mine, îmi venea să plâng, să fug din nou înspre tine, să-ţi sar în brate, dar nu puteam. Am mers cu spatele, apoi m-am întors, tot timpul uitându-mă înapoi, erai de fiecare dată tot acolo.
Am intrat în maşina care mă va duce din ce în ce mai departe de tine.
Priveam stelele în timp ce înaintam prin întuneric. Ca de fiecare dată când trebuia să ne despărţim, îmi era frică că vei pleca de tot, şi că acea zi va fi ultima...
De undeva din fundul minţii, îmi apare acest gând. Unele stele, pe care noi le vedem, nici măcar nu mai există, e doar lumina pe care o emanau poate cu zeci de milioane de ani în urmă.. Probabil aşa aş fi dacă ai pleca. Aş muri, iar restul ar continua să privească doar umbra a ceea ce a fost.
Dar ai promis, şi în timp ce rătăcesc în universul tău, ştiu, cumva, că nu te voi mai pierde din nou.

Salveaza-te!

Fugi.. Fugi de mine, de tine, de noi.. Fugi de ei, de cei care vor să îţi fure visele, să ţi le distrugă şi să le îngroape sub minciuni şi falsităţi. Fugi de aceia care nu cred în tine şi în cuvintele tale. Fugi de ei, care vor să te facă să renunţi, fugi, şi nu te uita înapoi. Fugi de ei, care nu îţi înţeleg vorbele scrise cu cerneală pe linile drepte ale caietului albastru, care te resping şi te condamnă pentru că nu te supui regulilor majorităţii. Fugi de cei care trăiesc printre dezamăgiri. Fugi de aceia care vor să te tragă în jos. Mergi tot înainte, priveşte în sus, la steaua care te veghează. Caută acea persoană care va fi mereu lângă tine, care nu va încerca să îţi obstrucţioneze vederea, care va crede în tine, care merită să citească cuvintele din caietul albastru.. Când îl vei găsi, vei simţi, iar atunci temerile tale vor dispărea, se vor spulbera, iar el va fi jumătatea ta. Dar până atunci, fugi.. Salvează-te din infernul asta de oameni şterşi.. Salvează-ţi inocenţa..

Şi florile de plastic îşi pierd din culoare.

Beau un ceai în sufragerie, căutând ceva interesant la televizor. Nu găsesc nimic convenabil. Azi nu e una din zilele mele bune.. Las televizorul pornit pur şi simplu, doar să îl aud pe fundal, în timp ce sorb încet din ceaiul fierbinte.
Privirea îmi cade pe florile pe care le-a primit maică-mea de ziua femeii. Trandafirii roşii erau deschişi, cu marginile petalelor uscate, înnegrite. Acea garoafă.. la fel, parţial uscată.. Erau urâte. Le-aş fi aruncat. Mie îmi plac bobocii. Îmi place să văd cum să dezvoltă, se deschid, cresc. Dar când erau deja mari, frumuseţea jos mi se părea fadă, trecută.
Îmi amintesc că, mică fiind, mă jucam destul de des cu un buchet de flori de plastic. Erau trandafirii. Roşii, galbeni şi roz. Atât boboci, cât şi flori mari, deschise, împodobeau buchetul. Le-am rupt pe acelea, rămânând numai florile tinere, îngheţate în acea stare. În neştirea mea, aşteptam însă să se deschidă. Dar când am văzut că nu se întâmplă nimic, am lăsat buchetul la voia întâmplării.
L-am găsit de curând, în fundul dulapului de sub scară. Era vechi, rupt, ţeapăn. Iar culorile, pe atunci vii, acum erau atât de şterse că un nod mi pe puse în gât. Când am văzut florile mamei, mi-am amintit de acea jucărie. Credeam că nu se vor ofili niciodată, că vor fi mereu vii. La fel cum credeam că nu nici unele sentimente nu vor trece vreodată. Cum credeam că zâmbetele nu pier. Dar, până şi falsa frumuseţe trece, devine ştearsă, uitată, incoloră..

In parc..

Paşii mă poartă din nou înspre acest parc. Urc treptele strâmbe şi mă plimb fără direcţie pe atei. Soarele îmi încălzeşte spatele. În schimb, în faţă, adierea rece a începutului de martie îmi ciupeşte pielea. E ciudată această senzaţie de cald şi frig în acelaşi timp, dar totuşi, atât de familiară.
Doar câţiva norişori albi şi pufoşi se tăvălesc pe întinsul senin al cerului. Peisajul e trist, într-un anume fel. E un peisaj gri, cu crengi uscate şi iarbă moartă. Nimic verde sau care să-ţi inspire viaţa. Totuşi, aleile sunt pline de oameni. Majoritatea părinţi tineri cu copilaşi care abia învaţă să meargă. Trec uşor pe lângă ei, privindu-i cum merg ca nişte mici pinguini înfofoliţi în gecuţe roz, cu ditamai căciuliţa în căpşor. Sunt atât de caraghioşi. Le zâmbesc dulce, sunt aşa simpatici! ♥ Inima mi se umple de un soi de entuziasm neînţeles.
Undeva mai în faţă, un cuplu de bătrâne aruncă seminţe înspre un grup de porumbei. Păsările ocupă toată aleea, iar eu trebuie să calc prin pământul umed şi noroios, pentru a păşi pe lângă ei.
Trec de acea banca pe care am stat odată cu el, îmbrăţişati. Imaginea îmi era atât de conturată în minte că aproape mă aşteptam să întorc capul şi să îl văd acolo. Un mic şi inocent val de lacrimi îmi inundă privirea şi aşa înceţoşată. Nu am ochelarii, şi trebuie să mijesc ochii ca să mă feresc de lumina soarelui şi pentru a vedea mai clar.
Într-un anume fel, acest peisaj, uşor neclar, luminos, fără contururi concrete, deborda de frumuseţe, linişte şi tristeţe. Dar mă alină. E ca o briză răcoroasă care trece mângâietor peste inima mea pârjolită de sentimente..

Ganduri aiurea..

Sunt doar o fată simplă, ai putea spune. Şi până la urmă chiar aşa e. Sunt doar o fată. Îmi priveşti faţa, corpul şi te rezumi la atât. Dar mai e...

Mai sunt lucrurile acelea pe care nu le poţi vedea dintr'o singură privire. Acea privire care etichetează: drăguţă, urâtă, bună, proastă, curvă... Cum ai putea să judeci o persoană doar după cum arată, nu pot înţelege. Probabil, am făcut şi eu acest lucru, dar a fost de mult. Pentru mine, definiţia frumosului oricum s-a schimbat.
Sunt o simplă fată. E un fapt. Înfăţişarea mea te face să crezi asta, ştiu. Un tricou, blugi şi teneşi. În acest sens, simplitatea iese la iveală izbitor în contrast cu bluzele decoltate pline de paiete, pantaloni rupţi doar de formă, ştrasuri, tocuri înalte, unghii false, tonă de machiaj. Brăţări zăngănitoare, inele cât degetul, mărgele cât bilele de biliard şi cercei cât un candelambru. Dar oare ce vor altele să demonstreze înfăţişându-se aşa? O fată îmbrăcată simplu pare din alt peisaj în acest tablou plin de tinichele şi fond de ten. Nu judec, doar nu înţeleg.
Oricum, frumuseţea e relativă. Întotdeauna mie îmi vei plăcea pentru ceea ce eşti, nu pentru ce porţi sau cum arăţi. Vei fi frumos în ochii mei prin gesturile tale, prin cuvintele cărora le dai glas, prin priviri.
Fără nici o legătură, pot spune că sunt frumoasă, iar părerea altora nu contează. Nu sunt narcisistă. Mă pot privi în oglindă, arborând un zâmbet şi să spun că sunt drăguţă. Am învăţat cum să mă privesc. Nu trebuie să îmi acopăr imperfecţiunile, detaliile care mă fac unică. Mă privesc de parcă nu aş fi eu, şi aşa pot vedea ceea ce poate tu nu poţi.
Şi totuşi, în exterior sunt o fată simplă. Dar înăuntru? În spatele bretonului, ai ochelarilor şi ai ochilor verzi ce vei găsi? O pânză complicată ţesută în timp cu gânduri şi vise, imagini şi reverii, amintiri şi viitor, prezent...
Zeci de lucruri fără noimă, scop, direcţie se zbat în interiorul capului meu. În lumea asta doar eu pot face ordine, iar tu care mă priveşti şi mă cataloghezi ca o pictură ştearsă a unei adolescente normale, nu vei înţelege că frumuseţea mea nu străluceşte în exterior, ci în interior, iar tu probabil nu vei fi luminat de ea, pentru că îţi este greu să pătrunzi în mintea mea, în sufletul meu. Nu ai să înţelegi nimic din lumea mea, pentru că nu vrei să ieşi din tiparul creat de alţii, pe care îl urmezi ca pe un crez, ca pe o poruncă. Ţi-e frică să calci pe lângă pentru a nu fi expulzat din cercul tău.
Ştiu că vorbesc, poate, aiurea dar în timp ce scriu, îmi dau seama că, de multe ori... simplitatea pe care o persoană o afişează pentru cei din jur, e imaginea opusă a personalităţii din exterior. Şi invers.
Iar poate că acum sunt o fată simplă, vorbesc fără glas, mă exprim în cerneală şi caractere, dar curând, sau poate, în final, voi exploda. Voi începe să mă afirm, să fiu cum intradevăr vreau să fiu. Voi dezlega fantezia care mă stăpâneşte şi voi fi eu. Dar tot diferită, nu trasă la xerox.
Şi sunt curioasă, atunci ce vei spune despre mine?

Te credeam altfel.

Te privesc, iar expresia ochilor tai mă derutează. Nu înţeleg ce vrei tu să înţeleg. Te uiţi la mine de parcă ai aştepta mai mult de la cea pe care o iubeai, sau poate că o iubeşti, nici eu nu mai ştiu. Dar mintea mea s-a blocat, rotitele au cedat tensiunii şi te privesc cu nişte ochi goi, seci. 

Nu îmi pot da seama ce vrei. Nu pot să formulez mai mult decât "e vina ta", dar chiar dacă cuvintele astea îmi urlă în minte şi poate dacă aş fi vreun aparat electronic, s-ar derula cu litere sclipitoare pe retina mea, gura îmi e uscată, maxilarul încleştat, buzele strâns lipite într-o grimasă încordată şi privirea moartă. 

Toate gandurile din capul meu se învârt în jurul cozii... "ai fost indiferent, ignorant, nu ţi-a păsat, m-ai lăsat singură, 5 minute am cerut, ai preferat să mă laşi plângând în hohote decât să-mi adresezi ceva liniştitor... ai fost indiferent, ignorant, nu ţi-a păsat.." din nou şi din nou. S-a declanşat butonul de "repeat" şi caut înnebunită după cel de "stop", sau măcar "înainte". Dar nu îl găsesc, şi te tot privesc. 

Nu spuneam nimic, iar tăcerea aceea mă omoară! Aş vrea să aud un sunet, oricât de mic şi tocmai atunci tresar când aud o voce: 

- Nu trebuie să explici, oricum nu înţeleg. Trebuie să plec. Nu realizez că a fost vocea mea decât atunci când mă întorc pe loc şi mă îndepărtez de tine. Ajung la capătul aleii şi arunc acea privire, pe care ar fi trebuit să o ţin pentru mine, înapoi. Eşti tot acolo, cu capul uşor plecat într'o parte, părând vexat. 

Îmi continui drumul. Te credeam altfel.

Sâmbătă dimineaţă.

Stau ghemuită în pat, cu gandurile aiurea.. E bine şi cald, moale, comfortabil.. Mă simt în siguranţă aşa.. Încerc să îmi aduc aminte oare ce am visat, era ceva existenţial, sunt sigură, dar nu pot să invoc mai mult decât senzaţia că am pierdut ceva..
Ochii îmi sunt grei, moleşiţi.. Picioarele la fel.. Nu mă pot hotărî să mă ridic din pat, mai vreau să stau. Mai lipseşte numai starea aceea de inconştienţă, liniştea şi întunericul, să mă afund într-un somn fără vise, dar nu mai vine..
Încerc totuşi să mă prefac că dorm, mă străduiesc să cred că e întuneric, linişte.. Dar soarele deja s-a ridicat peste blocul din faţa casei mele şi îmi bate perfid în geam. Lumina şi colţul senin de cer albastru zărit printr-un colţ al ferestrei, mă înşeală.. Parcă ar fi vară, dar ştiu că dacă îmi voi pune mână pe geam, va fi rece.. Îngheţat aproape..
Iar liniştea.. Jos se aude televizorul, tic tac-ul ceasului mă scoate din minţi, iar traficul de sâmbătă dimineaţă de afară e insistent, strident..
Îmi bag capul sub plapumă, cu riscul să rămân fără aer, doar să nu mai aud nici un zgomot; dar acum sunetul respiraţiei mele e cel care mă ţine atentă..
Renunţ. Urcă cineva, poate maică-mea. Inchid ochii, îmi scot nasul de sub plapumă să simt aerul răcoros, şi mă prefac.. "dorm". Ce dacă e deja 11, ce dacă e sâmbătă şi am treabă? Mai vreau să stau. Mult! Să nu mă gândesc că până la mijlocul după-amiezii voi face turul casei sus-jos de n ori, ba cu aspirator, ba cu o cârpă în mână, apoi teme.. Engleză, franceză (urăsc franceza!-altă medie stricată din start), şi altele, nici nu ştiu. Nu vreau să ştiu.
Aud clopotele unei biserici bătând ora 11..
La un moment dat, până şi statul degeaba mă oboseşte, mă seacă să stau pe loc simţind acea durere aiurea din picioare.. Mă ridic şi mă inchid în baie, unde mă pregătesc pentru ziua ce urmează.. Urăsc sâmbetele.

Fericire.

  Fericire
Fericire-i cand iarba apare
Fericirea-i ca raza de soare,
Intra in cort si iti mangaie fata          

Aerul sarat...
Fericire-i o sticla de vin,
Fericire e cerul senin,
Intr-o zi in care ai hotarat
Sa alergi pe camp...
Fericire-i cand puiul de om
Vrea in brate si moare de somn
Fericire-i cand frunzele cad
La un picnic in parc...
Fericire e cand iti-amintesti
Cat de fericit esti cand iubesti
Fericire e cand dormi tu la ea
Chiar pe canapea...
Fericire e cand tatal tau
Te invita la el in birou
Si deschide o sticla de bere
Prima bere din..viata ta!

 

Fericirea.. Ce e fericirea pentru mine? E atunci când îl întâlnesc după mult timp, şi îi sar în braţe, pierzându-mă în îmbrăţişarea lui caldă şi iubitoare. Fericirea e atunci când pot să profit de puţinele momente pe care le am alături de cel pe care îl iubesc. Fericirea e atunci când îmi spune cu voce dulce că mă iubeşte. Fericirea e atunci când prima voce pe care o aud dimineaţă e a lui. Fericirea e atunci când realizez din nou şi din nou că sunt fericită, îndrăgostită şi iubesc. Fericirea e când mă trezesc dimineaţa, şi privesc un răsărit răcoros în siguranţa patului meu, gândindu-mă la el. Fericirea e atunci când uit complet de mine, cu căştile în urechi, cartea în faţă, sau stilout în mână. Fericirea e atunci când reuşesc orice îmi propun. Fericirea e atunci când mă gândesc la viitor. Fericirea e când închid ochii zâmbind, cu capul plin de el. Fericirea e.. peste tot în jurul meu.

Fara Titlu.

Mă uit în gol şi simt cum lacrimile sunt gata să-mi înece privirea... Zeci de întrebări cărora nu le pot oferi un răspuns îmi zburdă prin minte.. Buza îmi tremură, iar imaginea podelei se înceţoşează.. Începe.. În piept, inima îmi pulsează dureros, de fiecare dată când inspir sau expir, îmi simt pieptul ca prins în funii, strâns, tot mai strâns...
Sunt cuprinsă de gelozie şi ură pentru fiecare lucru pe care el îl poate atinge, iar eu nu.. Pentru fiecare lucru pe care îl poate face cu alţii, dar nu cu mine, pentru fiecare privire adresată oricui în afară de mine.. Vreau să mă privească, să îmi zâmbească, să îmi vorbească, să mă mângâie şi să mă pierd în îmbrăţişarea lui.. Dar e departe, iar timpul trece atât de încet.. Răsuflu uşurată când mă gândesc că în nu foarte mult timp, distanţa se va număra în camere, pereţi, uşi, nu în zeci de kilometrii.. Dar apoi, îndoiala apare din nou.. Dacă totul e prea mult pentru el, iar toate visele noastre se vor sfărâma în câteva secunde? Dacă o să renunţe? Dacă alta îmi va lua locul în inima lui? Dacă...? Dacă...? Atâţia dacă şi toţi sunt doar în mintea mea. O furie înăbuşită în urlă prin vene.. mi-e teamă de ea, de forţa acestui sentiment.. Mi-e teamă că într-o zi, se vor aduna prea mulţi de "dacă", iar eu voi ceda pur şi simplu, ca un baraj de pietricele şi crenguţe în faţa şuvoiului de apă furioasă şi murdară.. Nu vreau să cad.. Ştiu că mă va ţine când mă voi clătina. Trebuie să mă ţină.