Sfarsitul sfarsitului.

Si pentru ca povestea asta s-a terminat de atatea ori, incat am epuizat, a sosit si sfarsitul. Definitiv, irecuperabil, si toate sinonimile posibile la care imi e prea lene sa ma gandesc.

Inhalez fumul asta de parca as trage fericire..  expir ca si cum as inlatura durerea. Dar nu e asa. Durerea ramane. Iar fericirea nu o voi gasi in gustul amar.

Muzica imi urla in urechi. Macar nu-mi aud gandurile. 

Vibreaza telefonul. 

Mesaj.

Parca e cineva care vrea sa ma faca sa zambesc, chiar daca nu stie ca in interior sunt pustie. Si pustietatea doare.

Nu stiu cum e sa fiu singura? Nu stiu cum e sa doara?? Te-ai inselat E. 

Dar totul o sa treaca. Tot timpul trece. Eu sunt stanca care ramane dupa ploaie, dupa o ploaie de lacrimi.. sau poate doua, sau o seara, o noapte..  Dar voi ramane. In picioare, cu capul sus. Curand am sa inchid acest capitol... cu o scrisoare.

Sfarsitul sfarsitului.

There's no way coming back.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #11

Mă trezesc tresărind, tremur. Mă ridic în fund şi mă uit în jur, e întuneric, dar sunt în camera mea, cel puţin, nu în acel labirint nesfârşit. E puţin frig, şi aş vrea să mă ghemuiesc la loc în pat, dar cifrele roşii ale ceasului meu dezmembrat îmi înţeapă privirea. Trebuie să mă trezesc.
Fac acelaşi lucruri pe care le fac în fiecare dimineaţă. Nu voi întârzia, ştiu asta, dar tot mă grăbesc. Mă opresc în dreptul ferestrei şi privesc afară. Plouă.
Zâmbesc uşor şi cobor la parter cu geanta într-o mână şi eşarfa în cealaltă. Îmi iau paltonul din cuier, îmi pun eşarfa, iau o umbrela, îmi agăţ geanta de umăr şi ies. Parcurg acelaşi drum. Mă confrunt cu aceleaşi gânduri, mă mint cu aceleaşi minciuni. Mă simt din ce în ce mai pustie pe măsură ce toamna se stinge şi aştept ca viaţa mea să reînvie odată cu iarna.
Din nou aceleaşi ore, aceaşi nepăsare. Dar acum e mai frig. Am mâinile îngheţate. Am mintea pustie.
După şcoală, însă nu urmez drumul spre casă... în sfârşit o ieşire din tipar. O iau spre câmpie, câmpia mea, unde visele mele au atins cel mai înalt punct, au ajuns atât de sus încât s-au confundat cu realitatea. Ca un fel de paradox, ziua acea pare ca un vis în amintirile mele. Dar a fost, am trăit fiecare clipă cu fiecare părticică a corpului meu.
Încă plouă şi trebuie să mă apăr de stropii mult prea reci. Picurii cad pe pânza umbrelei, cu zgomot, paşii mei îşi urmează calea printre bălţi.
Sunt aproape, sunt din nou aici.
Dar acum totul e rece, lipsit de viaţa. Nu mai găsesc acea linişte, sunt dezamăgită. Copacii din acea pădure sunt goi, sărăciţi de splendoarea frunzelor. Iarba e moartă, acoperită de noroi.
Stau în miloavlu câmpiei, şi privesc de jur împrejur. Mă regăsesc din nou în acest peisaj. Data trecută era plin de viaţa într-un mod liniştit, eram fericită, iar toate senzaţiile mă completau. Iar acum... sunt apatică, seacă şi ştearsă. Trec zilele una după altă fără să reuşesc să schimb nimic la niciuna. Sunt ca acest peisaj, gol, plâns.
Chiar dacă mă regăsesc aici, mă deprimă. Vreau să plec, dar corpul nu mă ascultă. Decid că dacă mai rămân puţin nu are cum să strice. Mă plină prin pământul îmbibat de apă, merg înspre pădure, dar mă opresc la marginea ei. Nu o să păşesc printre copaci. Nu ştiu ce să fac în continuare... Mă întorc, privesc totul şi închid ochii. Ploaia încă mai cade, îi simt mirosul şi aud picăturile pe umbrela... Mi-e frig. Mai bine aş pleca.
E noiembrie, iar în inima mea e doar un loc gol. Poate în curând voi reuşi să îl umplu cu un lucru de care am nevoie.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #10

Octombrie? Unde ai plecat? De ce? De ce nu ai lăsat în cartea vieţii mele mai multe însemnări, mai multe pagini pline cu amintiri demne de a fi rememorate şi trăite la nesfârşit? De ce ai făcut ca fiecare zi să pară mai fadă, mai seacă, mai lipsită de culoare, viaţă? Parcă sunetele însăşi au devenit mai neclare.
Ai plecat fără să-ţi pese de mine, fără să arunci o privire spre viaţa mea.
Te-am căutat, prin parc, printre copaci şi frunze, am ascultat vântul rece care îmi biciuia faţa, în speranţa că voi auzi ceva de tine. Zilele treceau una după alta, dar nu ai vrut să apari.
Totuşi, te iert... Mai ai şanse să apari la anul. Mâine începe luna noiembrie... Acum plouă, şi mă bucur.. Iar, mâine.. Mâine cred că am să merg în acea pădure unde septembrie a însemnat atâtea pagini în cartea mea. Va trebui să îmi iau o umbrelă.. Atât de mult aş vrea să simt stropii mari de ploaie pe piele.
Nu contează însă, o voi auzi, îi voi simţi mirosul.
Mâine...

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Frumusetea unui zambet

Zâmbeşte atunci când e soare, ca să arăţi că străluceşti la fel de mult ca el.

Zâmbeşte când e înnorat, pentru că norii nu îţi pot răpi lumina şi fericirea.
Zâmbeşte când plouă, pentru că eşti la fel de vie şi curată ca ploaia.
Zâmbeşte când vezi un curcubeu, pentru că viaţa ta trebuie să fie la fel de colorată precum el.
Zâmbeşte când priveşti o floare, pentru că, la fel ca ea, tu eşti o floare, un mugur care stă să înflorească la prima ploaie.
Zâmbeşte când vezi o stea căzătoare, pentru că şti că dorinţa ţi se va împlinii.
Zâmbeşte când cad primele frunze.
Zâmbeşte atunci când primii fulgi de nea din an îţi cad în palmă şi se topesc imediat.
Zâmbeşte când primul ghiocel îşi scoate capul din zăpadă să întâmpine soarele.
Zâmbeşte când priveşti răsăritul, zâmbeşte când priveşti apusul, zâmbeşte când cerul îşi schimbă culoarea sub privirile tale, zâmbeşte când norii se întrec în tumbe, şi forme, zâmbeşte atunci când unul din ei îţi aminteşte de ceva drag.
Zâmbeşte tot timpul, chiar şi când eşti tristă.
Zâmbeşte, pentru că viaţa e mai frumoasă când ai zâmbetul pe buze, în inimă, în minte, în fiecare mişcare!

Ai zambit astazi? 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Fara titlu.

Ghidează-mă! Prinde-mă de mână şi arată-mi drumul pe care trebuie să-l urmez, trage-mă pe cărarea care duce spre fericirea noastră. Nu-mi da drumul, nu mă lăsa să mă rătăcesc. Sunt a ta acum, nu? Ai grijă de mine atunci. Dacă mă pierd, e vina ta. Eşti mai puternic decât mine, eu mai am de învăţat, dar, hei, de ce nu mă înveţi tu? Nu ştiu să iubesc, învaţă-mă tu! Nu pot să zâmbesc cum o faci tu, zâmbeşte-mi încă o dată şi am să te imit. Aşa, e bine? Nu pot privi lumea în culorile tale, ai vrea să îmi pictezi lumea la fel ca a ta? Nu pot să fac mulţi paşi fără să cad, vrei să mă sprijini tu? Aş vrea să sar peste fiecare obstacol, dar nu am destul avânt. Ai putea să îmi dai tu atât cât am nevoie? Învaţă-mă să râd, să cânt, să dansez, să zbor, să visez, să plutesc. Învaţă-mă să-mi ascult gândurile, sentimentele şi inima. Învaţă-mă să iubesc. Învaţă-mă să fiu fericită. Învaţă-mă să ofer fericire. Sunt o copilă, iubeşte-mă aşa cum sunt. Spune-mi unde greşesc, ajută-mă să lupt, fă-mă să mă schimb.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

I can't held myself hurting you when it's hurting me.

Camera e întunecată, banca e goală, alea e pustie. Trei decoruri, aceeaşi singurătate. Ea stă singură, în camera tăcută, stângandu-şi gânditoare genunchii la piept. Lacrimile şi le simte aproape uscate pe obraji, ochii îi sunt doar puţin umezi, iar privirea uşor neclară.
"Te-am rănit, la fel cum ai făcut şi tu! O meriţi!"
Îşi găsea scuze? Pentru ce? Pentru că a spus ce gândeşte, ce simte, ce o doare, de ce îi e frică?
[...]
Toate poveştile au un început, toate poveştile au un sfârşit, dar unele se sfârşesc de mai multe ori, puţin câte puţin, se închid până ce se risipesc în trecut. La fel e şi această poveste, după al cărei scenariu joacă această copilă.
La început, durerea a fost imensă, adunându-se ca un imens bulb în coşul pieptului ei, făcând-o să-şi dorească să îşi smulgă părul din cap; în schimb, s-a tăiat. Şi a fost mai bine. Dar noaptea a fost aproape albă, ea îşi simţea fată umflată şi umedă de lacrimi, cu părul răvăşit, ghemuită undeva sub plapumă, strângând cu o uşoară urmă de disperare o jucărie de pluş.
Şi zilele au trecut aproape la fel, într'm stare de amorţeală ceţoasă, încercând în zadar să facă o rază de soare să treacă prin acel giulgiu, chiar şi pentru scurt timp, sunându-l, ştiind că face rău, că îşi face rău singură, şi chiar dacă dorinţa ei era să zâmbească, ruga că el o va rănii, că o va durea, că-i va arunca cuvinte pe care el nu le simte, chiar dacă ea ar vrea ca şi el să sufere la fel ca ea, dar lui nu-i păsa, sau cel puţin aşa îi arăta. Şi toate astea se întâmplau mereu, negreşit.
Timp de o lună...
Iar acum, când ea nu mai vroia să plângă, când vroia altceva, el apare din nou. Se întoarce, desface sfârşitul pus tot de el, rănind-o din nou. Asta vroia? Sau poate nu?... Dar măcar atât putea face.
-Îmi pare rău! spuse el cu voce pierdută, implorând. Am fost un prost!
-Da, ai fost, şi eşti, răspunse ea.
El plângea, ea era rece.

 -Şti, m-ai rănit de-atâtea ori, de fiecare dată când încercam să-ţi vorbesc, când îmi călcam pe toate promisiunile şi te sunam, din nou, mereu sperând, mereu prăbusindu-mă. Nu ţi-a păsat!
-Taci! Ba mi-a păsat...
-De ce să tac? Spun adevărul. Te vroiam înapoi, tu mă respingeai, şi nu numai atât! Te uram şi te iubeam în acelaşi timp! Şi nu îţi păsa!
-Taci! vocea îi era din ce în ce mai slabă, mai pierdută.
-Şi vroiam să îmi spui noapte bună, vroiam să nu mai plâng, să nu-mi mai fac griji, să nu mai aştept, să...
-Taci!
-Şi am reuşit să nu mai plâng! Fără tine! Şi să încep să uit, să nu îmi mai doresc să te sun!
-Taci te rog! Te implor!
-Şi acum vi înapoi?! Să dai peste cap tot? Să-mi topeşti gheaţa ce am format-o în jurul inimii, să o transformi în lacrimi fierbinţi care deja curg pe obrajii mei?
Tăcere. El plânge, iar lacrimile ei continuă să curgă.
-Off! se aude ca un fel de geamăt, încordat, care îi sfâşie inima, făcându-i alte lacrimi să cadă. Te voi răni din nou! Sunt un prost!
Tăcere. Ea strânse din dinţi.
I can't held myself hurting youwhen it's hurting me.
-Sincer?... Ştiu.
Un icnet puternic se auzi de la celălalt capăt al telefonului, urmat de hohote disperate de plâns. Acea durere o aştept ea...
Restul e tăcere, dar pot spune că povestea a mai trecut peste un sfârşit. Dacă va mai fi vreunul, va fi ultimul. Iar acum, ea stătea ghemuită în camera surdă şi mioapă, întrebându-se dacă decizia era corectă.

 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Random.

Păşeam cu grijă pe şinele de metal îngropate în pământ. Îmi puneam atentă călcâiul drept în faţa vârfului tenisului stâng, cu mâinile ridicate, depărtate în lături. Mângâiam cu degetele firele de iarbă crescute de-a lungul şinelor. Cealaltă mână o ţine pe a ta, ne clătinam unul spre altul, eu râzând, tu spunându-mi că n-ai să mă laşi să cad.
Mă uitam la tine, te priveam concentrându-te la mersul pe bara îngustă, cu părul acoperindu-ţi ochii, dar cu buzele zâmbitoare întrezărindu-se printre firele de păr suflate de adierea uşoară de vară. Mă dezechilibrez, te strâng mai tare de mână şi mă înclin spre iarbă, dar tu mă ţi, şi nu îţi relaxezi braţul până nu îmi regăsesc echilibrul.
Ştiu că aşa va fi mereu. Când mă voi clătina, tu vei fi acolo. Şinele sunt ca drumurile vieţii, făcute pentru doi. Când ajungi la intersecţia mai multor şine, poţi să îţi continui drumul, sau poţi să alegi un altul. Dar şti ceva? Intersecţia e aproape, doar priveşte în faţă. Tu vei pleca? Eu nu. Voi rămâne pe calea asta, îmi voi continua drumu, mereu cu braţele întinse în lateral, aşteptând să mă prinzi de mână, chiar dacă nu vei mai fi acolo.
Voi continua să păşesc cu grijă pe şinele reci, încercând să nu cad.


  https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #9

Sunt singură acasă, dar ştiu că nu pentru mult timp.

Mă întind în pat, îmi relaxez corpul şi îmi las mintea să plutească în toată această lume. Sunt peste tot, sunt oriunde vreau să fiu, în largul mării, pe vârful celui mai înalt munte, în mijlocul gheţarilor. Mă bucur de aceste reverii trecătoare.

Îmi pierd astfel o ora, până când fratemeu a intrat ca o vijelie în casă, trântind şi oftând... ca de obicei. Visul meu s-a spulberat, iar acea senzaţie de greaţă şi moleşală m-a cuprins din nou. E o zi de septembrie, prea calea, prea înceată; toate acele zile au trecut la fel, fiecare oră a părut infinită.

Dar a trecut, zi cu zi, fiecare zi din calendar. Mă frustra felul în care fiecare zi o copia pe cealaltă, dar oricum nu conta, erau pagini goale, fără rost, întoarse una după alta.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Atat.

Te iubesc!

https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Nu vreau..

-Nu vreau...
-Ce nu vrei?
-Să pleci...
-Am spus eu că plec?
-Nu, dar...
-Atunci de ce te gândeşti la asta?
-Pentru că mi-e frică.
-De ce ţi-e frică?
-De singurătate, că îmi vei întoarce spatele, vei pleca.. iar şi iar.. şi o să mă doară..
-Din nou, am spus eu că plec?
O ia în braţe, o sărută uşor, îi mângâie părul moale.
-Dar dacă totuşi o vei face?
-Înseamnă că nu te merit.
-Voi da vina pe mine.
-Nu trebuie, eşti superbă, atât în exterior cât şi în interior. Dar mai ales acolo, arătând cu degetul spre pieptul ei, în dreptul inimii.
-Mi-ar fi greu să te uit, şti...
-Da, la fel şi mie, nu am putut niciodată să uit de tine, de privirea ta, de vocea ta, atingerea ta, amintirea ta.. a noastră..
-Atunci, de ce...? dar degetul lui îi pecetlui buzele, rămânând cu ochii căscaţi, privind în sus, spre ai lui, plini de duioşie, tristeţe şi încă ceva.
-Taci, te rog... Am fost un laş, un idiot că te-am făcut să suferi când nu vroiai decât să mă iubeşti în felul tău nestăvilit.
O sărută, prelungind momentul, ţinând-o în braţe cu teama că o va pierde, că poate a pierdut-o... dar ea era încă acolo.
Ochii ei erau închişi, dar mintea vie, zburând mult deasupra trupurilor lor îmbrăţişate.

"Chiar nu vreau să pleci! Iar dacă pleci, mă voi rătăci. Eşti busola mea, ştiind unde eşti tu, ştiu unde să mă îndrept.
Şi nu vreau să se lase noaptea.
Nu vreau să dispară soarele.
Nu vreau să pierd lumina blândă şi adierea caldă a apusului.
Nu vreau să...."

-Te iubesc copilă!
Tăcere. Apoi un oftat prelung.
-Şi eu te iubesc!

Un gând cu iz amar conturează cuvintele "sper că o mai fac".

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #8

Minutele trec, pauzele sunt prea scurte, privesc în gol. Când sunt aşa parcă nici nu exist, parcă sunt o umbră, sau doar o bancă goală, poate bântuită pe care cei din jur o ocolesc din reflex.
Cumva, fără să realizez, orele se termină. Afară e încă cald, aerul e umed, dar nu acea umezeală răcoroasă care îmi poate curăţa mintea şi inima. Aerul e îmbâcsit cu tot felul de gaze, e cald, plin de fum de la maşini, fum de ţigări, mirosuri de gunoaie, de frunze ude. Aerul e greu.
Corpul mi se mişcă încet, parcă aş umbla prin apă. Gândurile la fel.
Drumul spre casă a fost greoi. Simt din nou că e una din acele zile în care timpul va trece greu, dar când voi ajunge la final, nu-mi voi aminti ce am făcut; o zi nefolositoare.
Aşa mi se întâmplă mereu după ce reuşesc să mă eliberez de tot. Ploaia, acel verde puternic, mirosul revigorant şi răcoros al ierbii ude după ploaie, aerul rece şi albastru, senzaţia de plin, apoi căldură blândă şi timidă a soarelui.. Pentru mine era perfect, sublim.

https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Vise.

Privesc peisajul aproape întunecat prin lumina caldă a apusului, raze blânde de soare mângâie suprafaţa lină a apei, iar o adiere uşoară de aer parfumat de primăvară alintă firele lungi de iarbă, invitându-le la un dans tainic, un vals al nopţii limpezi.
Aceeaşi adiere străbate oglinda lacului, stârnind valuri mici, făcând cerul rozaliu să tremure, odată cu crengile copacilor aplecaţi peste mal. Privesc într-o oglindă, în care reflexia e atât de asemănătoare şi totuşi atât de diferită de ce ar trebui să exprime.
Umbra mea păşeşte alături de mine, la graniţa lacului cu pământul, întinzându-se şi unduindu-se graţios.
 

Acele bărci par a pluti pe acest lac de-o veşnicie, purtând în larg sufletele celor trişti, sau chicotele fericite ale unor îndrăgostiţi, care ţinându-se de mână au păşit într-una din bărci, au vâslit până în larg, unde s-au lăsat furaţi de peisajul dublat al malului, al păsărilor şi al norilor, ridicând la cer zâmbete, fericire şi iubire, scufundând în adâncuri toată ura, gelozia şi tristeţea dintre ei.
Dar eu, eu de ce am venit aici? Nu sunt tristă, dar nici fericită. Nu am ce ridica la cer, dar nici ce să scufund. Aşa că, la dracu! vâslesc până în mijlocul lacului şi mă opresc acolo, contemplând cercurile din jurul bărci, care se destramă până nu mai rămâne decât o unduire slabă, imperceptibilă, privind aceeaşi oglindă pe care alţii au privit-o înaintea mea, în această lumina care seamănă cu o umbră, în strălucirea fadă şi tremurândă a razelor de soare pe apă, simţind vântul, ascultând clipocitul vesel şi ciripitul păsărilor ce vestesc noaptea.
Plutesc, atât în barca mea, cu trupul, cât şi cu mintea, departe, foarte departe, poate mult mai departe decât ar trebui.
Şi e atât de bine, iar nepăsarea asta e aproape uşoară.
Păcat că totul e doar un vis, clipocitul apei sunt doar stropii reci de ploaie, lumina difuză, becul din faţa geamului meu, iar căldura vine de la pătura bine strânsă în jurul siluetei ghemuite a unei copile care continuă să viseze.

https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fără sfârșit #7

Păşesc pe strada pustie, aş vrea să pot opri sunetele din jurul meu, să îmi umplu capul de muzică, dar... Frunzele uscate se sfarmă sub picioarele mele. Mi se umple inima de un soi de furie şi lovesc în frunze, se ridică în jurul meu, apoi cad din nou în jurul meu.
Mi-e somn şi nu am chef de şcoală, nu vreau să-mi văd colegii prostindu-se, râzând, făcând haz de profesorii slabi sau tăcând mâlc în faţa celor severi. Nu vreau să le aud certurile pline de fiţe sau iubirea prefăcută când intră în clasă şi "iiiiii" şi sar unul în braţele altora.
Dar trebuie, nici nu aş avea altceva să fac. Ajung pierdută în clasă, îmi pun geanta pe bancă şi mă aşez. Soarele îmi bate în ochi, îmi fac umbră cu mâna şi mă uit înspre geam. Nu e nimeni pe-acolo să tragă perdeaua, aşa că mă ridic fără chef şi o aranjez.
Mă întorc la locul meu, îmi pun capul pe bancă şi visez... plutesc pe câmpie, prin nori şi soare, ploaie şi vânt, curcubee boltesc cerul lumii mele. Acolo ştiu că eram fericită.
Brusc, se face linişte în jurul meu şi mă gândesc... De ce s-a oprit ploaia? Dar apoi îmi amintesc că nu sunt pe câmpia aceea unde mi-am găsit pacea, sunt în clasă, gălăgia erau colegii, iar motivul încetării ei, eşti intrarea profesoarei de franceză.
Cuvintele oricum ar zbura în jurul meu fără ţintă aşa că încerc să stau cu ochii deschişi şi mă prefac că sunt atentă. Mintea îmi zboară aiurea.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326