Poveste fara sfarsit #8

Minutele trec, pauzele sunt prea scurte, privesc în gol. Când sunt aşa parcă nici nu exist, parcă sunt o umbră, sau doar o bancă goală, poate bântuită pe care cei din jur o ocolesc din reflex.
Cumva, fără să realizez, orele se termină. Afară e încă cald, aerul e umed, dar nu acea umezeală răcoroasă care îmi poate curăţa mintea şi inima. Aerul e îmbâcsit cu tot felul de gaze, e cald, plin de fum de la maşini, fum de ţigări, mirosuri de gunoaie, de frunze ude. Aerul e greu.
Corpul mi se mişcă încet, parcă aş umbla prin apă. Gândurile la fel.
Drumul spre casă a fost greoi. Simt din nou că e una din acele zile în care timpul va trece greu, dar când voi ajunge la final, nu-mi voi aminti ce am făcut; o zi nefolositoare.
Aşa mi se întâmplă mereu după ce reuşesc să mă eliberez de tot. Ploaia, acel verde puternic, mirosul revigorant şi răcoros al ierbii ude după ploaie, aerul rece şi albastru, senzaţia de plin, apoi căldură blândă şi timidă a soarelui.. Pentru mine era perfect, sublim.

https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326