..

Regret nespus că te distrug,

Dar eu nu mă mai simt, 

Totu-n mine-i ca un rug,

E-un foc pierdut în labirint.

Şi printre vălătuci de fum, 

Mii de senzaţii se revarsă..

Simt că mă prefac în scrum,

Deja inima mea-i prea arsă. 

Nici nu mai ştiu, nu pot să lupt, 

Dogoarea asta mă doboară!

Sufletu-n bucăţi mi-e rupt, 

Iar asta mă omoară. 

Pe mine nu mă pot salva, ştiu bine.

Rănile-s de nedescris..

Dar te-aş salva pe tine, 

Să pleci de-aici nu-i interzis. 

Ridica-te, te rog, la nori,

Din focul ce mă înconjoară! 

Să nu priveşti-napoi, să zbori, 

Fii liber.. ca odinioară...

..

 Suflet cuprins de răni sângerânde,

Te laşi prăbuşit în pustiu..

Nu permiţi atingerilor blânde,

Să te salveze cât nu e prea târziu.

Plutind în hăul tău întunecat, 

Refuzi să admiţi că te-ai pierdut.

Continui să ţipi, deşi te-ai înecat, 

Crezi că te ridici.. de mult ai căzut.

Şi ca un orb, după cortina nopţii,

Te zbaţi în neştire, vrei să evadezi,

Te minţi, spunând că-i vina sorţii,

E doar minciuna pe care tu vrei s-o crezi.

Simţi căldura, da-i mult prea departe, 

E iluzia a ceva ce-ţi doreşti, 

Toate de-aici sunt promisiuni deşarte,

Mai bine fugi cât încă mai trăieşti. 

E noapte-n jurul tău, dar totul e bine, 

Vrei să te consideri de rău eliberat.

Nu mai contează, priveşte-te pe tine,

Suflet sângerând pierdut în păcat.

Demoni.

În timpul zilei, zâmbetul tău pare că se sparge pe chipul crispat, doar puţin să mai întinzi buzele măştii pe care o porţi şi s-ar putea ca pielea să înceapă să crape precum pământul mistuit de secetă, crestând pe pielea ta zgârieturi sângerând întuneric. În spatele fiecărei mişcări, un fir din puţinele care te mai ţin întreagă, se rupe. Ziua, reuşeşti să le ascunzi de ochi neştiutori, însă odată cu lăsarea întunericului, devi una cu el.
Noaptea, demonii ies la suprafaţă. Din colţurile cele mai întunecate ale corpului tău, din cufere înlănţuite cu zale din fier, îşi preling tentaculele negre, ceţoase răspândind în corpul tău întunericul dens a zeci de sentimente. Ură, dezamăgire, neîncredere, gelozie, tristeţe, indiferenţă, aroganţă, durere, vinovăţie, naivitate, încăpăţânare. Colcăie pe sub pielea ta precum viermii putreziţi de timp, emanând o aura rece ce îţi înconjoară figura când păşeşti printre străini.
Ghearele îţi zgârie sufletul, tot mai aproape de fiinţa ta, de esenţa firii tale. Atingându-ţi inima, tresari în patul tău gol şi rece, iar într-un moment de disperare pură, laşi durerea să te invadeze, inima pompându-ţi în vene substanţa negricioasă şi otrăvitoare care îţi curge prin corp. Renunţi la tot ce poate fi raţional în timp ce demonul cel mai cumplit pune stăpânire pe mintea ta, alungând-o într-un abis al uitării. Tremuri în timp ce cauţi micul tău instrument de tortură, deşi tăieturile săpate în piele pot părea uneori mângâieri de pană. Te urăşti în timp ce priveşti vâscozitatea neagră curgând prin rănile tale întinzându-se pe pielea albă ce îţi acoperă braţul încordat.
Viermii îţi ies prin piele alergând pe corpul tău, acoperindu-ţi-l cu umbre, te devorează din interior în exterior, tentacule ţi se încolăcesc în păr în timp ce spatele ţi se zvârcoleşte sub atingerea grea a atâtor fiinţe ale nopţii. Corpul ţi-e cucerit, lama mai trece o dată, şi încă o dată, din nou şi din nou, până epuizezi şi nu mai crezi că prin micile tăieturi vei reuşi să alungi paraziţii care îţi infestează noaptea.
Te laşi în voia timpului şi adormi cu faţa umedă şi mâna zvâcnind.
Printre norii uşori ai dimineţii timpurii, raze de soare îţi mângâie somnul. Deschizând ochii, te bucuri de clipa de uitare. Perdelele ursoare se unduiesc uşor în adierea parfumată a începutului unei zile frumoase de vară.
Ridici mâna să îţi cureţi privirea, şi observi. Încercând să ignori, priveşti pe fereastră răsăritul. De sub plapuma ta, rotocoale de întuneric se strecoară afară din patul tău, împrăştiindu-se, aşteptând o altă noapte în care să se hrănească cu durerea, ura şi neputinţa ta.

Plang fara lacrimi.

Cred că nu mai simt nimic. E posibil să nu mai fie nici un sentiment în corpul cuiva, ci doar o durere acută în piept, omniprezentă? Nu ştiu... Totuşi, simt că sunt indiferentă.. indiferenţa e un sentiment? Nu... Chiar nu ştiu. Totul trece pe lângă şi prin mine, mă loveşte, mă doare, iar eu... stau. Nu plâng, nici măcar nu scâncesc. Acopăr totul cu masca şi mă las la voia întâmplării, lăsând orice să zboare pe lângă mine.
Aş putea să râd în hohote o zi întreagă sau chiar aş putea sta ghemuită în pat cu orele, cu ochii deschişi, clipind din când în când pentru a alunga ceaţa gândurilor, cu mintea prea departe să o mai pot atinge. Aş putea şi să ţip la tine, şi să te ascult cum plângi, pentru că vorbele mele sunt mai reci decât gheaţa şi mai tăioase decât lama, stând impasibilă, întinsă în pat, cu privirea pe pereţi. Alte daţi aş fi simţit cum totul se frânge, fiecare suspin al tău ruinând câte o bucată din mine. Fără să spun ceva pentru a te opri; aş plânge, cu lacrimi tăcute curgand încet pe obraji, udându-mi buzele cu gustul sărat al amărăciunii care mă cuprinde de fiecare dată când îţi simt şi aud durerea. Poate nu aş rosti nimic în timp ce tu te pierzi în abisul acela întunecat din care eu am ieşit, zbătându-mă, murdărindu-mă cu mizeria propriilor mele vise ruinate. Şi nu aş spune că îmi pasă, dar doare, şi mă roade din interior, se zvârcoleşte şi ar vrea să se elibereze din captivitatea corpului meu.
Dar ochii îmi rămân uscaţi şi reci, buzele mi se crispează în timp ce inspir aerul şi îl transform în aburi de ură. Şi toată disperarea din mine nu mă părăseşte, cum o făcea altădată, prin urlete înfundate în pernă şi nopţi nedormite, ci continua să sălăşluiască în mine, sfâşiind pereţii sufletului meu deja rănit.
Şi, într-un final, într-un moment care pentru mine înseamnă o luptă pierdută cu propria persoană, muşchii mi se contractă, ghidându-mi mâinile parcă involuntar, strângând lama între degete umede şi tremurânde, scrijelind fâşii stacojii pe piele, iar durerea îmi descleştează pieptul, în timp ce picuri întunecaţi se unesc, lăsând dâre de un roşu aprins pe încheietura încordată. Şi în sfâşit, sufletul meu plânge, cu lacrimi de sânge. Iar tu... Mi-aş dori că tu să-l guşti, să-i simţi pe limbă aroma impregnată de atât de multă dezamăgire şi ură, încât inima ta să se înnegrească.
Te urăsc pentru că m-ai făcut să te iubesc atât de mult. Te urăsc pentru că, datorită ţie, urmele lacrimilor mele vor rămâne mereu încrestate în stratul subţire de piele care îmi acoperă corpul. Te urăsc pentru că ai crezut că dacă îmi vei smulge inima din piept, o vei călca în picioare ca pe un gunoi, apoi o vei ridica şi o vei pune la loc, murdară şi boţită, vei reuşi să mă faci să uit. Te urăsc că pretinzi ca ea să bată la fel, pentru tine, mereu, aşa cum ţi-am promis odată. Te urăsc, pur şi simplu.

Despre panze.

Candva, eram panza alba a unei picturi a unui singur artist. Eu. Trasam linie dupa linie, strecurand pete de culoare in figura unei copile banale, timida si nesigura. Incercam sa inteleg pictura si rezultatul pe parcurs, vroiam sa cunosc totul, sa stiu totul si toate cunostiintele mele sa fie vizibile pe panza, eclipsand figura mediocra pe care o conturasem deja. Cautand, te-am gasit pe tine, alt artist. Ai vrut sa desenezi pe panza mea, iar mi-e mi-ai permis sa desenez pe a ta. Am fost fericita si cu maine sovailnice am desenat amandoi aceeasi poveste pe panzele noastre.
Vedeam totul ca o opera de arta, desavarsita, unica si originala. Gresisem de cateva ori, dar m-am mintit crezand ca micile erori vor creea absolutul picturii. M-am inselat amarnic.
Eram mandra de ceea ce reusisem sa desenez, lasand in urma pensulei mele bucati intregi din lumea mea, pe care nimeni niciodata nu le-a inteles pe deplin, dar tu le-ai acceptat ca pe o ofranda. Aveam impresia ca imi devorezi lumea, ca o adori, la fel cum eu adoram panza pe care ti-o colorasem.
Dar greselile mele se conturau tot mai vizibil, ruinau totul, fara ca eu sa realizez schimbarea, orbita probabil de creatia ta. Ai izbucnit fara sa-mi dau seama, sfasiind ceea ce tocmai ai terminat de desenat. Ai rupt totul in cale, fisurile din tabloul tau invaluindu-l pe al meu. Panza mea se intuneca, picurand lacrimi stacojii pe la colturi, pe margini, de peste tot.
Pana sa vad ce facusem cu propria-mi mana, era deja o ruina. Panza ta era distrusa. Am incercat disperata sa retusez, sa streg, sa lipesc, sa adun. Am esuat. Am renuntat, si in final am abandonat panza ta, incercand sa o carpesc pe a mea. Am reusit, chinuindu-ma sa retusez tot ce tu stricasesi. Era urat, dar mai bine. Si am inceput sa pictez peste, acoperind totul cu ceva nou. Apoi te-ai intors. Crezi sa mai poti picta pe o panza murdara, rupta, plina de ura?

Realitate.

Într-o zi banală, treceam nepăsătoare printre aceleaşi gânduri monotone, întrebări inutile şi vise infantile. Era o zi oarecum luminoasă, una din acele zile ciudate de toamnă, nici prea rece, nici prea caldă... În fine, sărind de la o idee

la alta, un fel de "revelaţie" m-a lovit. Sunt la liceu, urmează facultatea. Ce o să fac dacă nu reuşesc să trec mai departe? Dacă voi claca? Dacă nu voi ajunge unde vreau şi voi fi nevoită să aleg altceva? Gândul a fost în sine atât de puternic, încât am încetat să fac orice făceam în acel moment.
Chiar dacă am avut ocazia să văd că totul se poate termina într-o clipită, abia atunci am fost capabilă să realizez că firul subţire de aţă de care atârnă viaţa noastră se poate frânge într-un simplu moment trecător. O scânteie, o pietricică, o singură secundă de neatenţie, şi fiinţa noastră se poate spulbera şi, odată cu noi, toate visele şi ambiţiile noastre. Abia atunci a început să îmi fie frică, să încep să mă gândesc că, până la urmă, nu noi decidem. Suntem sortiţi întâmplării şi oricat am încerca să ne convingem că totul a ieşit conform planului stabilit de noi, într-un final, fiecare mişcare e o reuşită datorită unor împrejurări favorabile. Or, cel puţin asta e părerea mea despre realitate din acea zi înainte.
Noi... alegem doar calea.

 

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Moment.

Mă scufund într-o stare ciudată de bine, şi deşi nu e totul cum ar trebui să fie, totul pare moale, la locul lui.. Însă adieri de tăioase de vânt spulberă căldura razelor de soare.
Cu paşi mărunţi păşesc pe strada murdară şi umedă, acorduri de chitară îmi ţin companie în amiaza luminată. Deşi înăuntrul meu e încă rece, lumea din jur e colorată, scăldată în fâşii de lumină.
Şi în sfârşit, pot schiţa zâmbete în timp ce îmi plimb privirea de-a lungul străzii aglomerate, printre feţe şterse şi spinări zgribulite.
Şi în sfârşit nu îmi mai doresc ca totul să treacă, orele să se piardă în momente din trecut. Vreau prezent. Şi viitor. Şi vreau să zbor, să plutesc, să trăiesc aceleaşi clipe la nesfârşit, cu aceeaşi melodie pe fundal, din nou şi din nou.
Poate sunt puţin nebună, dar mi-e bine.
Soare, rămâi!

 

https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Ceata.

Păşesc într-un loc pustiu şi rece. Rotocoale de ceaţă plutesc în jurul meu, acoperind totul cu un strat fin de răcoare. Departe, în alt univers, o minge de foc pretinde că luminează ziua. Lumea mea.. e o noapte albă. Siluetele uscate ale copacilor goi tremură în lumină spălăcită, ştearsă a lunii mele. Iar eu stau pierdută, suflând aburi în aerul proaspăt şi umed al dimineţii, cu mintea aiurea.
Ceaţa făcea sunetele să se avea înfundat, zgomotul paşilor mei murea la puţin timp după ce îi aşezam pe stratul de frunze ude. Privind la golul din jurul meu, simţind pustietatea înconjurându-mă cu braţele reci, simţeam cum ceaţa îmi pătrunde în trup, crispându-mă, adunându-se într-un singur loc, locul unde doare.
Cu durerea crescând în piept, am închis ochii şi m-am pierdut.
Am visat.

Sunetele înviau, simţurile se trezeau din nou la viaţă. Ochii îmi erau închişi, dar auzeam.. vântul şuierând sinistru, legănând crengile care, lovindu-se între ele, se scuturau de frunze veştede, vântul izbindu-mă, învolburându-mi părul şi biciuindu-mă pe faţă.
Ploaie... Stropi grei se prăbuşesc pe obrajii mei îngheţaţi, răpăiau fără milă printre crengi, frunze şi vânt.
Inspir aerul şi mă cutremur. Ceaţa, dacă vreodată fusese acolo, îmi eliberase pieptul, o ciudată stare de pace punând stăpânire pe mine.
Deschid ochii. Nu visasem, sunt aici, printre copaci uscaţi şi furibunzi.
Mi-e frig, dar plouă. Îmi era dor de ploaie, însă nu şi de vânt... Mă atacă, parcă dorind să-i părăsesc teritoriul. Plec.
Şi mă pierd din nou printre străzi lăturalnice, alei pe care păşeam condusă de vânt. Nu mi-e bine. Trebuie să plec. Vreau linişte.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Singur.

Strada e goală. Raze portocalii se reflectă în bălţi pline de mizerii. Spargi oglinda apei păşind în lichidul rece, aruncând stropi de lumină în întunericul nopţii.
Eşti singur, aşa cum ai fost mereu. Fericirea infantilă şi nevinovată s-a spulberat de mult, rămânând doar urma vagă a amintirii unui hohot de râs ciripit. Privirea ţi se înceţoşează, dar încerci să uiţi golul din mintea şi inima ta. Solitar printre străini cu feţe cunoscute şti că fericirea a dispărut. Vrei să respiri, să afli, să şti, însă nici măcar tu nu ai idee cum să cauţi răspunsuri, dar mai ales unde. Vrei să ajungi undeva, cumva, fără vreun plan pe care să-l urmezi. Simţit că totul te ţine în loc, dar te zbaţi în neştire să ajungi acolo. Nu poţi găsi cuvinte în mintea ta înlănţuită de ceaţă şi întuneric.
Şi DE CE fiecare întrebare trebuie să aibă răspuns? 

Pur şi simplu, de ce? Nu ştiu acum, şi poate niciodată.. Unele lucruri ar trebui doar simţite, ori măcar dibuite într-o privire.
Eşti dezamăgit, furios. Singura persoană care credeai că te înţelege refuză să-ţi fie alături în acea bătălie. Te-ai înecat în suferinţe iar acum tânjeşti după aer. Dar cum? Cum poţi încerca să uiţi ce te-a făcut să te pierzi când încă păşeşti în acelaşi loc? Şi şti că într-o zi te vei întoarce, frica dispărând în umbrele trecutului. Dar poate atunci, locul va fi dispărut... Şi tot ţi-e teamă să pleci, căci neîncrederea te izbeşte în faţă, te afundă în aceeaşi mizerie din care vrei să evadezi.
Ce rost are? Tu nu înţelegi, tu, care nu şti ce să simţi, te clatini pe cuvinte, dar restul... cu atât mai puţin. Vrei să explici? Nu poţi. Şi rămâne aşa.
Iar dacă locul dispare, vei privi la ce a mai rămas, la ruinele zâmbetelor copilăreşti, la amintirea a ceva ce tu numeai iubire. Fericirea aceea nu o vei mai simţi. Dar te vei înconjura de lumini care să pătrundă în cele mai întunecate cotloane ale inimii tale pentru ca restul, cei din jurul tău să nu-ţi cunoască suferinţa.
Până atunci, laşi ploaia rece să-ţi spele lacrimile, tremurând în goliciunea nopţii.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Unele cuvinte..

Îneacă-le în lacrimi.. Acele cuvinte care mereu îţi joacă în cap dar niciodată nu trec de graniţa buzelor, nu primesc formă şi sunet, în schimb cutreieră în mintea ta şi în sufletul tău, scormonind răni vechi. Lasă-le să-ţi moară pe obraji îmbibate în lacrimi sărate şi fierbinţi. Nu le poti spune, căci ţi-e frică, dar nu le poţi nici uita, căci te doare.. Cui să spui, când ele refuză să se modeleze în vreun sunet sau o literă pe caietul gol? Te ruinează atunci când totul pare la picioarele tale..
Just drown those fucking words in tears..

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326