Plang fara lacrimi.

Cred că nu mai simt nimic. E posibil să nu mai fie nici un sentiment în corpul cuiva, ci doar o durere acută în piept, omniprezentă? Nu ştiu... Totuşi, simt că sunt indiferentă.. indiferenţa e un sentiment? Nu... Chiar nu ştiu. Totul trece pe lângă şi prin mine, mă loveşte, mă doare, iar eu... stau. Nu plâng, nici măcar nu scâncesc. Acopăr totul cu masca şi mă las la voia întâmplării, lăsând orice să zboare pe lângă mine.
Aş putea să râd în hohote o zi întreagă sau chiar aş putea sta ghemuită în pat cu orele, cu ochii deschişi, clipind din când în când pentru a alunga ceaţa gândurilor, cu mintea prea departe să o mai pot atinge. Aş putea şi să ţip la tine, şi să te ascult cum plângi, pentru că vorbele mele sunt mai reci decât gheaţa şi mai tăioase decât lama, stând impasibilă, întinsă în pat, cu privirea pe pereţi. Alte daţi aş fi simţit cum totul se frânge, fiecare suspin al tău ruinând câte o bucată din mine. Fără să spun ceva pentru a te opri; aş plânge, cu lacrimi tăcute curgand încet pe obraji, udându-mi buzele cu gustul sărat al amărăciunii care mă cuprinde de fiecare dată când îţi simt şi aud durerea. Poate nu aş rosti nimic în timp ce tu te pierzi în abisul acela întunecat din care eu am ieşit, zbătându-mă, murdărindu-mă cu mizeria propriilor mele vise ruinate. Şi nu aş spune că îmi pasă, dar doare, şi mă roade din interior, se zvârcoleşte şi ar vrea să se elibereze din captivitatea corpului meu.
Dar ochii îmi rămân uscaţi şi reci, buzele mi se crispează în timp ce inspir aerul şi îl transform în aburi de ură. Şi toată disperarea din mine nu mă părăseşte, cum o făcea altădată, prin urlete înfundate în pernă şi nopţi nedormite, ci continua să sălăşluiască în mine, sfâşiind pereţii sufletului meu deja rănit.
Şi, într-un final, într-un moment care pentru mine înseamnă o luptă pierdută cu propria persoană, muşchii mi se contractă, ghidându-mi mâinile parcă involuntar, strângând lama între degete umede şi tremurânde, scrijelind fâşii stacojii pe piele, iar durerea îmi descleştează pieptul, în timp ce picuri întunecaţi se unesc, lăsând dâre de un roşu aprins pe încheietura încordată. Şi în sfâşit, sufletul meu plânge, cu lacrimi de sânge. Iar tu... Mi-aş dori că tu să-l guşti, să-i simţi pe limbă aroma impregnată de atât de multă dezamăgire şi ură, încât inima ta să se înnegrească.
Te urăsc pentru că m-ai făcut să te iubesc atât de mult. Te urăsc pentru că, datorită ţie, urmele lacrimilor mele vor rămâne mereu încrestate în stratul subţire de piele care îmi acoperă corpul. Te urăsc pentru că ai crezut că dacă îmi vei smulge inima din piept, o vei călca în picioare ca pe un gunoi, apoi o vei ridica şi o vei pune la loc, murdară şi boţită, vei reuşi să mă faci să uit. Te urăsc că pretinzi ca ea să bată la fel, pentru tine, mereu, aşa cum ţi-am promis odată. Te urăsc, pur şi simplu.