Ceata.

Păşesc într-un loc pustiu şi rece. Rotocoale de ceaţă plutesc în jurul meu, acoperind totul cu un strat fin de răcoare. Departe, în alt univers, o minge de foc pretinde că luminează ziua. Lumea mea.. e o noapte albă. Siluetele uscate ale copacilor goi tremură în lumină spălăcită, ştearsă a lunii mele. Iar eu stau pierdută, suflând aburi în aerul proaspăt şi umed al dimineţii, cu mintea aiurea.
Ceaţa făcea sunetele să se avea înfundat, zgomotul paşilor mei murea la puţin timp după ce îi aşezam pe stratul de frunze ude. Privind la golul din jurul meu, simţind pustietatea înconjurându-mă cu braţele reci, simţeam cum ceaţa îmi pătrunde în trup, crispându-mă, adunându-se într-un singur loc, locul unde doare.
Cu durerea crescând în piept, am închis ochii şi m-am pierdut.
Am visat.

Sunetele înviau, simţurile se trezeau din nou la viaţă. Ochii îmi erau închişi, dar auzeam.. vântul şuierând sinistru, legănând crengile care, lovindu-se între ele, se scuturau de frunze veştede, vântul izbindu-mă, învolburându-mi părul şi biciuindu-mă pe faţă.
Ploaie... Stropi grei se prăbuşesc pe obrajii mei îngheţaţi, răpăiau fără milă printre crengi, frunze şi vânt.
Inspir aerul şi mă cutremur. Ceaţa, dacă vreodată fusese acolo, îmi eliberase pieptul, o ciudată stare de pace punând stăpânire pe mine.
Deschid ochii. Nu visasem, sunt aici, printre copaci uscaţi şi furibunzi.
Mi-e frig, dar plouă. Îmi era dor de ploaie, însă nu şi de vânt... Mă atacă, parcă dorind să-i părăsesc teritoriul. Plec.
Şi mă pierd din nou printre străzi lăturalnice, alei pe care păşeam condusă de vânt. Nu mi-e bine. Trebuie să plec. Vreau linişte.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #11

Mă trezesc tresărind, tremur. Mă ridic în fund şi mă uit în jur, e întuneric, dar sunt în camera mea, cel puţin, nu în acel labirint nesfârşit. E puţin frig, şi aş vrea să mă ghemuiesc la loc în pat, dar cifrele roşii ale ceasului meu dezmembrat îmi înţeapă privirea. Trebuie să mă trezesc.
Fac acelaşi lucruri pe care le fac în fiecare dimineaţă. Nu voi întârzia, ştiu asta, dar tot mă grăbesc. Mă opresc în dreptul ferestrei şi privesc afară. Plouă.
Zâmbesc uşor şi cobor la parter cu geanta într-o mână şi eşarfa în cealaltă. Îmi iau paltonul din cuier, îmi pun eşarfa, iau o umbrela, îmi agăţ geanta de umăr şi ies. Parcurg acelaşi drum. Mă confrunt cu aceleaşi gânduri, mă mint cu aceleaşi minciuni. Mă simt din ce în ce mai pustie pe măsură ce toamna se stinge şi aştept ca viaţa mea să reînvie odată cu iarna.
Din nou aceleaşi ore, aceaşi nepăsare. Dar acum e mai frig. Am mâinile îngheţate. Am mintea pustie.
După şcoală, însă nu urmez drumul spre casă... în sfârşit o ieşire din tipar. O iau spre câmpie, câmpia mea, unde visele mele au atins cel mai înalt punct, au ajuns atât de sus încât s-au confundat cu realitatea. Ca un fel de paradox, ziua acea pare ca un vis în amintirile mele. Dar a fost, am trăit fiecare clipă cu fiecare părticică a corpului meu.
Încă plouă şi trebuie să mă apăr de stropii mult prea reci. Picurii cad pe pânza umbrelei, cu zgomot, paşii mei îşi urmează calea printre bălţi.
Sunt aproape, sunt din nou aici.
Dar acum totul e rece, lipsit de viaţa. Nu mai găsesc acea linişte, sunt dezamăgită. Copacii din acea pădure sunt goi, sărăciţi de splendoarea frunzelor. Iarba e moartă, acoperită de noroi.
Stau în miloavlu câmpiei, şi privesc de jur împrejur. Mă regăsesc din nou în acest peisaj. Data trecută era plin de viaţa într-un mod liniştit, eram fericită, iar toate senzaţiile mă completau. Iar acum... sunt apatică, seacă şi ştearsă. Trec zilele una după altă fără să reuşesc să schimb nimic la niciuna. Sunt ca acest peisaj, gol, plâns.
Chiar dacă mă regăsesc aici, mă deprimă. Vreau să plec, dar corpul nu mă ascultă. Decid că dacă mai rămân puţin nu are cum să strice. Mă plină prin pământul îmbibat de apă, merg înspre pădure, dar mă opresc la marginea ei. Nu o să păşesc printre copaci. Nu ştiu ce să fac în continuare... Mă întorc, privesc totul şi închid ochii. Ploaia încă mai cade, îi simt mirosul şi aud picăturile pe umbrela... Mi-e frig. Mai bine aş pleca.
E noiembrie, iar în inima mea e doar un loc gol. Poate în curând voi reuşi să îl umplu cu un lucru de care am nevoie.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fără sfârșit #7

Păşesc pe strada pustie, aş vrea să pot opri sunetele din jurul meu, să îmi umplu capul de muzică, dar... Frunzele uscate se sfarmă sub picioarele mele. Mi se umple inima de un soi de furie şi lovesc în frunze, se ridică în jurul meu, apoi cad din nou în jurul meu.
Mi-e somn şi nu am chef de şcoală, nu vreau să-mi văd colegii prostindu-se, râzând, făcând haz de profesorii slabi sau tăcând mâlc în faţa celor severi. Nu vreau să le aud certurile pline de fiţe sau iubirea prefăcută când intră în clasă şi "iiiiii" şi sar unul în braţele altora.
Dar trebuie, nici nu aş avea altceva să fac. Ajung pierdută în clasă, îmi pun geanta pe bancă şi mă aşez. Soarele îmi bate în ochi, îmi fac umbră cu mâna şi mă uit înspre geam. Nu e nimeni pe-acolo să tragă perdeaua, aşa că mă ridic fără chef şi o aranjez.
Mă întorc la locul meu, îmi pun capul pe bancă şi visez... plutesc pe câmpie, prin nori şi soare, ploaie şi vânt, curcubee boltesc cerul lumii mele. Acolo ştiu că eram fericită.
Brusc, se face linişte în jurul meu şi mă gândesc... De ce s-a oprit ploaia? Dar apoi îmi amintesc că nu sunt pe câmpia aceea unde mi-am găsit pacea, sunt în clasă, gălăgia erau colegii, iar motivul încetării ei, eşti intrarea profesoarei de franceză.
Cuvintele oricum ar zbura în jurul meu fără ţintă aşa că încerc să stau cu ochii deschişi şi mă prefac că sunt atentă. Mintea îmi zboară aiurea.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Duş rece de dimineaţă..

Îţi alungă ultimele rămăşiţe ale somnului, îţi clăteşte privirea împăienjenită şi ceţoasă după o noapte aproape albă, şterge senzaţia de gol a visului care te-a făcut să te trezeşti tresărind şi suspinând încet "a fost doar un vis", şi urmele sărate ale lacrimilor vărsate înainte să adormi.. Te aduce la realitate, la începutul unei noi zile, poate la fel de goale, şi la gândul că mâine... 

O iei de la capăt.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #6

Mă plimb pe o câmpie întinsă, afară e întuneric, dar verdele ierbii e strălucitor, viu, ca în miezul zilei. Ştiu că ceva nu e în regulă, dar totul e mult prea ireal ca sa mă pot opri să mă gândesc la ce e greşit în lumea în care păşesc...
Un zgomot puternic, enervant, îmi sparge timpanul; e prea brusc şi tresar speriată, un fior străbătându-mi tot corpul. Caut cu privirea acel verde radiant, sau macar întunericul ce mă înconjura, dar, încet desluşesc doar formele întunecate ale mobilierului din camera mea. O secundă mai târziu îmi dau seama că am visat, e dimineaţă, iar ceasul deşteptator urlă pe noptieră. Întind mâna şi apăs cu greu butonul "snooze" al acestui radio-ceas antic, lipit cu bandă izolatoare galbenă şi vreo 3 fire pe afară.
Mai am 10 minute de visat la lumea mea ireală, dar trec atât de repede încât par că nici nu au fost. Mă ridic din pat, mă aşez pe margine şi mă gândesc.. "ce am de făcut?", "unde e tricoul ăla..?".. Mai durează un minut până mă ridic în picioare, mă împleticesc până la baie. Îmi clătesc ochii cu apă rece, spăl mintea de ultimele imagini, şterse ale visului meu fantastic cu iarbă strălucitoare în miez de noapte.
Mă îmbrac, îmi pregătesc cărţile pentru ziua de azi, le arunc în geanta de poştaş, scotocesc prin hârtii şi haine după mp3, găsesc o cască, trag de ea, şi prind mp3-ul fine zbor. Încerc sa-l pornesc, dar ecranul asta stupid nu vrea sa se lumineze.. Bateria e moartă. Îl arunc pe birou, dezamăgită. Nu o sa pot asculta lălăielile mele de copil aproape emo, iar asta ... :-w
Cobor scările, trântesc geanta lângă uşă, îmi piaptăn părul, îmi salut părinţii şi ies din casă cu mâinile în buzunare. Arunc o privire înspre cerul palid, soarele nu se vede de dealuri, nori uşori acoperă un albastru rozaliu, apoi mă întorc, privesc în pământ, lovind uşor frunzele.. E luni, o nouă zi de şcoală.. Iar eu, ieri alergam prin ploaie...

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Sâmbătă dimineaţă.

Stau ghemuită în pat, cu gandurile aiurea.. E bine şi cald, moale, comfortabil.. Mă simt în siguranţă aşa.. Încerc să îmi aduc aminte oare ce am visat, era ceva existenţial, sunt sigură, dar nu pot să invoc mai mult decât senzaţia că am pierdut ceva..
Ochii îmi sunt grei, moleşiţi.. Picioarele la fel.. Nu mă pot hotărî să mă ridic din pat, mai vreau să stau. Mai lipseşte numai starea aceea de inconştienţă, liniştea şi întunericul, să mă afund într-un somn fără vise, dar nu mai vine..
Încerc totuşi să mă prefac că dorm, mă străduiesc să cred că e întuneric, linişte.. Dar soarele deja s-a ridicat peste blocul din faţa casei mele şi îmi bate perfid în geam. Lumina şi colţul senin de cer albastru zărit printr-un colţ al ferestrei, mă înşeală.. Parcă ar fi vară, dar ştiu că dacă îmi voi pune mână pe geam, va fi rece.. Îngheţat aproape..
Iar liniştea.. Jos se aude televizorul, tic tac-ul ceasului mă scoate din minţi, iar traficul de sâmbătă dimineaţă de afară e insistent, strident..
Îmi bag capul sub plapumă, cu riscul să rămân fără aer, doar să nu mai aud nici un zgomot; dar acum sunetul respiraţiei mele e cel care mă ţine atentă..
Renunţ. Urcă cineva, poate maică-mea. Inchid ochii, îmi scot nasul de sub plapumă să simt aerul răcoros, şi mă prefac.. "dorm". Ce dacă e deja 11, ce dacă e sâmbătă şi am treabă? Mai vreau să stau. Mult! Să nu mă gândesc că până la mijlocul după-amiezii voi face turul casei sus-jos de n ori, ba cu aspirator, ba cu o cârpă în mână, apoi teme.. Engleză, franceză (urăsc franceza!-altă medie stricată din start), şi altele, nici nu ştiu. Nu vreau să ştiu.
Aud clopotele unei biserici bătând ora 11..
La un moment dat, până şi statul degeaba mă oboseşte, mă seacă să stau pe loc simţind acea durere aiurea din picioare.. Mă ridic şi mă inchid în baie, unde mă pregătesc pentru ziua ce urmează.. Urăsc sâmbetele.

Cand nu ai somn.

Te trezeşti, vezi că în jurul tău e întuneric, te gândeşti că ai aţipit vreo oră. Încerci să desluşeşti ora pe ceas, dar e prea departe, şi e totuşi noapte. Cauţi după telefon, luminezi ecranul, şi înjuri când lumina îţi arde retina şi îţi dai seama că e 5 dimineaţa. Îţi aminteşti că vorbeai la telefon, dar te-a răpus somnul.. Te întorci cu faţa la perete, te aşezi cât mai confortabil, încerci să adormi la loc, încă vreo 5 ore, cel puţin, e duminică, ce naiba? dar nu ai să poţi, mintea îţi zburdă aiurea, ori îţi e prea cald, ori prea frig, liniştea ţi se pare enormă, şi fiecare zgomot ţi se pare infernal. Te uiţi pe geam, orizontul e încă întunecat, ar fi fost ok dacă ai fi putut să urmăreşti măcar răsăritul..

Se mai întâmplă. Nu poti decât să stai în pat să aştepţi somnul care poate nu mai vine..

Rasarit

Întunericul care te înconjoară îţi adânceşte sentimentul de singurătate... E trecut de miezul nopţii, iar ceasul ticăie pe fundalul gândurilor tale, sâcâitor, persistent.
Încet, foarte încet, întunericul se dizolvă în umbre, iar în spatele geamului firicele de soare se îngrămădesc să ajungă deasupra liniei orizontului.
Cerul se schimbă, din negru în gri, contopindu-se cu lumina galben roşiatică a răsăritului. Rămăşiţe purtate de vânt ale norilor se întind dinspre acel punct înspre largul cerului. Devine roz, apoi în timp ce priveşti pierdută şi visătoare, prima rază adevărată de soare sclipindu-ţi în ochi, iar singurătatea nu mai e acolo. Liniştea şi fericirea îţi invadează sufletul, zâmbetul îţi înfloreşte pe buze. Noaptea rece şi pustie a plecat, luând cu ea grijile tale. E o nouă zi, un nou răsărit, un nou inceput al poveştii tale, a poveştii noastre.