Poveste fara sfarsit #11

Mă trezesc tresărind, tremur. Mă ridic în fund şi mă uit în jur, e întuneric, dar sunt în camera mea, cel puţin, nu în acel labirint nesfârşit. E puţin frig, şi aş vrea să mă ghemuiesc la loc în pat, dar cifrele roşii ale ceasului meu dezmembrat îmi înţeapă privirea. Trebuie să mă trezesc.
Fac acelaşi lucruri pe care le fac în fiecare dimineaţă. Nu voi întârzia, ştiu asta, dar tot mă grăbesc. Mă opresc în dreptul ferestrei şi privesc afară. Plouă.
Zâmbesc uşor şi cobor la parter cu geanta într-o mână şi eşarfa în cealaltă. Îmi iau paltonul din cuier, îmi pun eşarfa, iau o umbrela, îmi agăţ geanta de umăr şi ies. Parcurg acelaşi drum. Mă confrunt cu aceleaşi gânduri, mă mint cu aceleaşi minciuni. Mă simt din ce în ce mai pustie pe măsură ce toamna se stinge şi aştept ca viaţa mea să reînvie odată cu iarna.
Din nou aceleaşi ore, aceaşi nepăsare. Dar acum e mai frig. Am mâinile îngheţate. Am mintea pustie.
După şcoală, însă nu urmez drumul spre casă... în sfârşit o ieşire din tipar. O iau spre câmpie, câmpia mea, unde visele mele au atins cel mai înalt punct, au ajuns atât de sus încât s-au confundat cu realitatea. Ca un fel de paradox, ziua acea pare ca un vis în amintirile mele. Dar a fost, am trăit fiecare clipă cu fiecare părticică a corpului meu.
Încă plouă şi trebuie să mă apăr de stropii mult prea reci. Picurii cad pe pânza umbrelei, cu zgomot, paşii mei îşi urmează calea printre bălţi.
Sunt aproape, sunt din nou aici.
Dar acum totul e rece, lipsit de viaţa. Nu mai găsesc acea linişte, sunt dezamăgită. Copacii din acea pădure sunt goi, sărăciţi de splendoarea frunzelor. Iarba e moartă, acoperită de noroi.
Stau în miloavlu câmpiei, şi privesc de jur împrejur. Mă regăsesc din nou în acest peisaj. Data trecută era plin de viaţa într-un mod liniştit, eram fericită, iar toate senzaţiile mă completau. Iar acum... sunt apatică, seacă şi ştearsă. Trec zilele una după altă fără să reuşesc să schimb nimic la niciuna. Sunt ca acest peisaj, gol, plâns.
Chiar dacă mă regăsesc aici, mă deprimă. Vreau să plec, dar corpul nu mă ascultă. Decid că dacă mai rămân puţin nu are cum să strice. Mă plină prin pământul îmbibat de apă, merg înspre pădure, dar mă opresc la marginea ei. Nu o să păşesc printre copaci. Nu ştiu ce să fac în continuare... Mă întorc, privesc totul şi închid ochii. Ploaia încă mai cade, îi simt mirosul şi aud picăturile pe umbrela... Mi-e frig. Mai bine aş pleca.
E noiembrie, iar în inima mea e doar un loc gol. Poate în curând voi reuşi să îl umplu cu un lucru de care am nevoie.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #9

Sunt singură acasă, dar ştiu că nu pentru mult timp.

Mă întind în pat, îmi relaxez corpul şi îmi las mintea să plutească în toată această lume. Sunt peste tot, sunt oriunde vreau să fiu, în largul mării, pe vârful celui mai înalt munte, în mijlocul gheţarilor. Mă bucur de aceste reverii trecătoare.

Îmi pierd astfel o ora, până când fratemeu a intrat ca o vijelie în casă, trântind şi oftând... ca de obicei. Visul meu s-a spulberat, iar acea senzaţie de greaţă şi moleşală m-a cuprins din nou. E o zi de septembrie, prea calea, prea înceată; toate acele zile au trecut la fel, fiecare oră a părut infinită.

Dar a trecut, zi cu zi, fiecare zi din calendar. Mă frustra felul în care fiecare zi o copia pe cealaltă, dar oricum nu conta, erau pagini goale, fără rost, întoarse una după alta.

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Poveste fara sfarsit #3

O mişcare uşoară pe piciorul meu mă face să tresar, ridic capul şi văd cum o buburuză mică şi roşie îşi croieşte drum spre genunchiul meu. Uimită, întind mâna spre ea şi micuţa făptură se caţără pe degetul meu, urcând cu picioruşele ei mici spre încheietura mea, unde se împiedică în câteva brăţări vechi, dar foarte dragi, din aţă. Stând întinsă în iarbă, acea pată de culoare roşie pare venită din altă lume. Mica buburuză se mişcă impacientată pe mâna mea, de parcă nu cunoaşte textura pielii, mirosul ei, de parcă s-a trezit captivă, dar de îndată ce îşi dă seama că nu e aşa, îşi întinde aripioarele roşii ca sângele pătate de smoală, şi în următoarea secundă a dispărut.
Las mâna să-mi cadă pe lângă corp, iar în acel moment un tunet puternic distruge liniştea peisajului făcându-mi urechile să ţiuie şi inima să-mi bată mai repede. Nu am observat când soarele a pierdut lupta şi a fost luat prizonier de norii care păreau blânzi şi paşnici. Cerul albastru a dispărut şi el. Valuri şi valuri de alte pânze pufoase, mult mai întunecate se adună din toate părţile. "oare vor să mă prindă pe mine?" e o intrebare prostească, dar de ce să nu fie aşa?
Pe fundalul norilor întunecati, verdele ce mă înconjoară pare ireal, strălucitor, prea puternic. Parcă fiecare culoare a acestui peisaj a fost tăiată din altul, doar pentru a fi puse împreună în jurul meu, pentru a face să mi se taie răsuflarea.
Fără razele soarelui care să-mi mângâie pielea, frigul pune stăpânire pe corpul meu. Văzând coloşii fumurii de spumă, existenţa mea pare infimă, nu contează că trupul meu striveşte un mic petic de iarbă, nu deranjează pe nimeni că respir aerul încărcat de promisiunea unei furtuni; în lumea această, sunt la fel de mică precum buburuza care tocmai a zburat de pe mâna mea..
Dintre gândurile mele împrăştiate, unul începe să se zbată, vrând să mă facă să văd că e un gând important şi acela e că poate undeva, în lumea cuiva, eu sunt mai mult decât o buburuză cât o picătură de ploaie, poate sunt mai mult decât o fiinţă umană, mai mult decât o simplă fată, dintr-un oraş ruginit şi sumbru, poate că în lumea cuiva, eu sunt soarele pe fundalul albastru al cerului, poate că eu sunt totul în lumea cuiva, şi acest gând mă face să surâd.

Poveste fara sfarsit #2

Pânza îşi întinde firele de mătase mult deasupra mea, vrând să cucerească albastrul strălucitor al cerului, să-mi răpească căldura soarelui. Ridic puţin capul şi observ cum pânza se întinde din toate părţile, de parcă tot pământul ar fi învăluit într-o sfera pufoasă şi singurul loc din lume unde soarele străluceşte şi albastrul cerului se reflectă în ochii mei este aici, chiar deasupra mea.
Închid ochii, încercând să păstrez imaginea soarelui în regatul sau albastru oglindit în mări şi lacuri, neatacat de tentaculele albe şi lacome ale norilor. Rămân aşa mult timp, gândindu-mă la.. mare.. Nu am fost niciodată la mare, nu am simţit nisipul fin şi fierbinte sub tălpile goale; nu am simţit răcoarea valurilor pe picioarele înfierbântate, nu am căutat scoici în nisip, nu am simţit briza mării prin păr.
Mă gandesc cum ar fi să stau întinsă, noaptea, pe o pătură, aproape de nisipul ud, stropit de valurile care ajung la ţărm, şi să privesc cerul, un giulgiu întunecat prin care străpung milioane de luminiţe, milioane de vieţi şi suflete. Închid ochii, iar milioanele de licăriri dispar...
...Şi îi deschid din nou, după doar o secundă şi continui să privesc cum soarele este înlănţuit în braţele mişcătoare ale norilor.

Poveste fara sfarsit #1

Stau şi privesc întinsul cerului. Sunt pierdută în milioane de gânduri trecătoare şi nu mă pot opri la nici unul dintre ele. Iarba şi pământul răcoros se întind peste tot în jurul meu. Simt că sunt doar eu, Soarele şi cerul.
Undeva, departe, la linia infinită a orizontului se ţese pânză albă, parcă din vată; sau poate că e frişcă dulce şi spumoasă din care păsările gustă în avântul lor spre înaltul cerului, încercând să părăsească pământul, să treacă dincolo de pânza ţesută de mâinile măiestre alea vântului.
Dar pierd şi acest gând mărunt, se pierde în străfundurile minţii mele întortocheate, încurcate şi încărcate cu vise neîmplinite, altele spulberate, năzuiri imposibile, temeri şi amintiri ale unor întâmplări care mi-au adus atât de multă fericire încât credeam că nu o merit, întrebându-mă necontenit, cu uimire şi recunoştinţă: "eu merit aşa ceva?", apoi închideam ochii, fiindu-mi teamă să-i deschid, crezând că poate totul va dispărea şi mă voi trezi în carapacea mea de melc, dar mă prindeai de mâna, deschideam ochii, iar visul era tot acolo, în faţa mea, în braţele mele.