Poveste fara sfarsit #2

Pânza îşi întinde firele de mătase mult deasupra mea, vrând să cucerească albastrul strălucitor al cerului, să-mi răpească căldura soarelui. Ridic puţin capul şi observ cum pânza se întinde din toate părţile, de parcă tot pământul ar fi învăluit într-o sfera pufoasă şi singurul loc din lume unde soarele străluceşte şi albastrul cerului se reflectă în ochii mei este aici, chiar deasupra mea.
Închid ochii, încercând să păstrez imaginea soarelui în regatul sau albastru oglindit în mări şi lacuri, neatacat de tentaculele albe şi lacome ale norilor. Rămân aşa mult timp, gândindu-mă la.. mare.. Nu am fost niciodată la mare, nu am simţit nisipul fin şi fierbinte sub tălpile goale; nu am simţit răcoarea valurilor pe picioarele înfierbântate, nu am căutat scoici în nisip, nu am simţit briza mării prin păr.
Mă gandesc cum ar fi să stau întinsă, noaptea, pe o pătură, aproape de nisipul ud, stropit de valurile care ajung la ţărm, şi să privesc cerul, un giulgiu întunecat prin care străpung milioane de luminiţe, milioane de vieţi şi suflete. Închid ochii, iar milioanele de licăriri dispar...
...Şi îi deschid din nou, după doar o secundă şi continui să privesc cum soarele este înlănţuit în braţele mişcătoare ale norilor.