Masca.

De câte ori am stat aşa, privindu-mă în oglindă, aşteptând ca demonii dinăuntrul meu să iasă la suprafaţă? De câte ori am privit ochii aceştia verzi albăstrui fără lumină, fără căldură, fără nici un sentiment? De câte ori am privit atentă cum lacrimile se adunau în ei, în timp ce bărbia îmi tremura? De prea multe ori, iar acum se repetă.. Din nou şi din nou, de parcă m-aş aştepta să se întâmple altceva.
Dar mereu e la fel, şi lacrimile cad încet pe obrajii mei.. De ce mă uit la asta? Nu e de ajuns să simt fierbinţeala acea şi atât? De ce mă privesc rupându-mă în bucăţi? De ce nu pot să înţeleg că viaţa nu e cum mi-am imaginat eu că o să fie? De ce trebuie să fiu aşa o copilă? Pur şi simplu inima mea a luat-o mult înaintea creierului, iar acum inima e mult mult în faţă, iar creierul a rămas în urmă, suportând greşelile făcute din aşa zisa iubire.
Când o să mă adun şi voi fi ca înainte, nu mai contează. Mă ghemuiesc pe jos strângându-mi genunchi la piept, singurul lucru pe care îl mai pot face, şi dau drumul durerii din mine. Mi-e frig şi cald în acelaşi timp, vreau să fiu ţinută în braţe, vreau atât de multe lucruri... Vreau să se termine, vreau să vină careva să şteargă tot, să mă facă să uit că iubirea mea e pierdută, s-a rătăcit pe ştiu eu unde, şi n-am cum să o găsesc.
Plâng, şi plâng, şi ştiu că după va fi mai bine... Dar când? Până data viitoare când îl voi vedea sau îl voi auzi.. Dar acum.. e bine. Mă ridic, îmi şterg lacrimile, trag aer în piept, şi aştept să treacă un minut. Arborez un zâmbet uşor şi deschid uşa.
Bine te-am găsit, lume. Nu mă poţi atinge cât am masca pe faţă.