Poveste fara sfarsit #2

Pânza îşi întinde firele de mătase mult deasupra mea, vrând să cucerească albastrul strălucitor al cerului, să-mi răpească căldura soarelui. Ridic puţin capul şi observ cum pânza se întinde din toate părţile, de parcă tot pământul ar fi învăluit într-o sfera pufoasă şi singurul loc din lume unde soarele străluceşte şi albastrul cerului se reflectă în ochii mei este aici, chiar deasupra mea.
Închid ochii, încercând să păstrez imaginea soarelui în regatul sau albastru oglindit în mări şi lacuri, neatacat de tentaculele albe şi lacome ale norilor. Rămân aşa mult timp, gândindu-mă la.. mare.. Nu am fost niciodată la mare, nu am simţit nisipul fin şi fierbinte sub tălpile goale; nu am simţit răcoarea valurilor pe picioarele înfierbântate, nu am căutat scoici în nisip, nu am simţit briza mării prin păr.
Mă gandesc cum ar fi să stau întinsă, noaptea, pe o pătură, aproape de nisipul ud, stropit de valurile care ajung la ţărm, şi să privesc cerul, un giulgiu întunecat prin care străpung milioane de luminiţe, milioane de vieţi şi suflete. Închid ochii, iar milioanele de licăriri dispar...
...Şi îi deschid din nou, după doar o secundă şi continui să privesc cum soarele este înlănţuit în braţele mişcătoare ale norilor.

Cand nu ai somn.

Te trezeşti, vezi că în jurul tău e întuneric, te gândeşti că ai aţipit vreo oră. Încerci să desluşeşti ora pe ceas, dar e prea departe, şi e totuşi noapte. Cauţi după telefon, luminezi ecranul, şi înjuri când lumina îţi arde retina şi îţi dai seama că e 5 dimineaţa. Îţi aminteşti că vorbeai la telefon, dar te-a răpus somnul.. Te întorci cu faţa la perete, te aşezi cât mai confortabil, încerci să adormi la loc, încă vreo 5 ore, cel puţin, e duminică, ce naiba? dar nu ai să poţi, mintea îţi zburdă aiurea, ori îţi e prea cald, ori prea frig, liniştea ţi se pare enormă, şi fiecare zgomot ţi se pare infernal. Te uiţi pe geam, orizontul e încă întunecat, ar fi fost ok dacă ai fi putut să urmăreşti măcar răsăritul..

Se mai întâmplă. Nu poti decât să stai în pat să aştepţi somnul care poate nu mai vine..

Masca.

De câte ori am stat aşa, privindu-mă în oglindă, aşteptând ca demonii dinăuntrul meu să iasă la suprafaţă? De câte ori am privit ochii aceştia verzi albăstrui fără lumină, fără căldură, fără nici un sentiment? De câte ori am privit atentă cum lacrimile se adunau în ei, în timp ce bărbia îmi tremura? De prea multe ori, iar acum se repetă.. Din nou şi din nou, de parcă m-aş aştepta să se întâmple altceva.
Dar mereu e la fel, şi lacrimile cad încet pe obrajii mei.. De ce mă uit la asta? Nu e de ajuns să simt fierbinţeala acea şi atât? De ce mă privesc rupându-mă în bucăţi? De ce nu pot să înţeleg că viaţa nu e cum mi-am imaginat eu că o să fie? De ce trebuie să fiu aşa o copilă? Pur şi simplu inima mea a luat-o mult înaintea creierului, iar acum inima e mult mult în faţă, iar creierul a rămas în urmă, suportând greşelile făcute din aşa zisa iubire.
Când o să mă adun şi voi fi ca înainte, nu mai contează. Mă ghemuiesc pe jos strângându-mi genunchi la piept, singurul lucru pe care îl mai pot face, şi dau drumul durerii din mine. Mi-e frig şi cald în acelaşi timp, vreau să fiu ţinută în braţe, vreau atât de multe lucruri... Vreau să se termine, vreau să vină careva să şteargă tot, să mă facă să uit că iubirea mea e pierdută, s-a rătăcit pe ştiu eu unde, şi n-am cum să o găsesc.
Plâng, şi plâng, şi ştiu că după va fi mai bine... Dar când? Până data viitoare când îl voi vedea sau îl voi auzi.. Dar acum.. e bine. Mă ridic, îmi şterg lacrimile, trag aer în piept, şi aştept să treacă un minut. Arborez un zâmbet uşor şi deschid uşa.
Bine te-am găsit, lume. Nu mă poţi atinge cât am masca pe faţă.

Poveste fara sfarsit #1

Stau şi privesc întinsul cerului. Sunt pierdută în milioane de gânduri trecătoare şi nu mă pot opri la nici unul dintre ele. Iarba şi pământul răcoros se întind peste tot în jurul meu. Simt că sunt doar eu, Soarele şi cerul.
Undeva, departe, la linia infinită a orizontului se ţese pânză albă, parcă din vată; sau poate că e frişcă dulce şi spumoasă din care păsările gustă în avântul lor spre înaltul cerului, încercând să părăsească pământul, să treacă dincolo de pânza ţesută de mâinile măiestre alea vântului.
Dar pierd şi acest gând mărunt, se pierde în străfundurile minţii mele întortocheate, încurcate şi încărcate cu vise neîmplinite, altele spulberate, năzuiri imposibile, temeri şi amintiri ale unor întâmplări care mi-au adus atât de multă fericire încât credeam că nu o merit, întrebându-mă necontenit, cu uimire şi recunoştinţă: "eu merit aşa ceva?", apoi închideam ochii, fiindu-mi teamă să-i deschid, crezând că poate totul va dispărea şi mă voi trezi în carapacea mea de melc, dar mă prindeai de mâna, deschideam ochii, iar visul era tot acolo, în faţa mea, în braţele mele.

Fulg de nea...

"Uite, un fulg de zăpadă!" îţi şoptesc emoţionată, arătând cu degetul spre felinarul care luminează banca pe care stăm îmbrăţişati. Stau ghemuită, cu mâinile tale în jurul meu, capul tău odihnindu-se pe gâtul meu. Respiraţia ta caldă îmi gâdilă pielea.
Degetele mele se încolăcesc în jurul alor tale. În loc să-mi răspunzi, mă săruţi pe obraz şi mă priveşti cu un surâs dulce pe buze şi în ochi.
Îmi scot cealaltă mână din buzunar şi o întind în faţă, cu palma în sus, uitându-mă în continuare la felinarul de deasupra noastră. Îţi arunc o privire fugară şi îţi desluşesc privirea întrebătoare, ca atunci când un copil mic îţi arată desenul lui plin de culori şi linii, iar tu încerci să desluşeşti imaginile care le vede el.
Tac pentru cateva clipe, apoi te privesc din nou. Lumina blândă cade pe chipul tău, mângâindu-ţi părul, genele, buzele şi nasul tău desenând umbre întunecate pe faţa ta.
"Vreau să prind un fulg de nea", îţi şoptesc atingându-ţi uşor buzele în timp ce vorbesc.
"Dar se va topi", îmi răspunzi tot în şoaptă.
"Nu contează, te am pe tine, fulgul meu de nea, eşti unic, dar spre deosebire de ei" şoptesc în continuare în timp ce prind un fulg în palma şi îl apropii repede să-l privesc topindu-se, "tu eşti cald, moale şi nu te vei topii vreodată."
în loc să-mi confirmi vorbele, mă săruţi şi ne pierdem în acea sărutare, pe banca noastră, sub felinarul singuratic care împrăştie lumina, cu zăpadă căzând peste noi...
A trecut un an... Eu sunt tot aici, felinarul mă luminează, fulgii de zăpadă cad. Întind mâna, şi de îndată un fulg mare se aşează pe ea. Îl privesc topindu-se.. La fel ca tine. Te-am privit cum pleci, lăsând în inima mea doar o amintire, care cu timpul va dispărea, la fel ca amintirea atingerii reci a fulgului de nea.

Frumusete.

Se spune ca nu iubesti o fata pentru ca este frumoasa, ci ea este frumoasa pentru ca tu o iubesti. Uita-te la prietena ta, si spune-i ca e frumoasa, sau ca o iubesti. Priveste lumina care ii invadeaza chipul si ochii, priveste acel zambet cald, simte acea atingere blanda si moale, si vei sti ca simte la fel. Vei sti ca o faci sa se simta frumoasa, vei sti ca se bucura de acel moment, ca pentru ea, nimic in jurul vostru nu mai exista, ca ea te vede doar pe tine.


Cu atat mai mult cu cat poate a suferit din cauza unui neghiob care nu a putut sa vada stralucirea pura a frumusetii ei, clara, nediluata de farduri sau alte cosmetice, care nu i-a putut starni acel suras plin de dragoste pe care il are cand tu o privesti cu drag. Spunei ca o iubesti, arata-i, fara ocolisuri, arata-i ca esti mandru de ea, ca pentru tine e perfecta, ca nu exista defecte, fiecare imperfectiune o face divina, unica.

Priveste-o, are ochii mici, ca de chinezoaica, zambetul dulce si copilaresc. Fa-o sa simta tot ce iti trece prin minte cand o privesti, cand o auzi. Sterge din ochii ei frica de singuratate, frica de tradare, fa-o sa uita ca, odata, a pasit in acel culoar orb si surd, coridorul catre nicaieri, fa-o sa uite si ca tu ai tras-o inapoi inainte sa fie prea tarziu, fa-o sa creada ca totul a fost un vis urat, un cosmar, asigura-o ca vei fi mereu acolo sa o sprijini, sa i-l stergi din memorie si inina.
Sti, ea chiar te iubeste mult, si, uita-te la ea, e chiar frumoasa cu zambetul ei putin stramb, ii tremura buzele usor, are ochii vii si plini de vise. Da, iubirea ta ii da frumusetea, fi sigur de asta.
Nu iubesti o fata pentru ca e frumoasa, acea fata e frumoasa pentru ca tu o iubesti.

Noaptea

Îmi îngheaţă mâna pe stilou în timp ce dau drumul cuvintelor din mintea mea. Le aşez pe hârtie şi le dau forma aceasta :

Bluza de pijama e răsucită în jurul meu, tălpile picioarelor îmi sunt reci, le strâng cât mai aproape de corp, asigurându-mă că nici un firicel de aer rece nu va intra sub pătura care e oricum destul de groasă. Dar degeaba, mi-e frig şi tremur; doar obrajii şi ochii îmi ard, prea multe lacrimi, prea multe întrebări care îmi rup sufletul în bucăţi, acoperă lumina privirii mele cu răceala şi indiferenţa unei inimi rănite. Acele lucruri pe care înainte le strângeam în braţe să-mi alunge teama şi durerea nu mai au nici o însemnătate. Sunt doar lucruri, fără sentimente. Gândurile îmi zboară departe, la tine, dar tu probabil dormi, fără să-ţi pese că ai luat fericirea unei copile odată cu tot ce aveai împreună cu ea.
Acum sunt singură, în întuneric, cu ochii mei verzi izvor de lacrimi, un puţ de tristeţe şi indiferenţă.
Pot supravieţuii întunericului, dar unei zile? Să văd cum lumea radiază şi străluceşte, iar eu să fiu tot o umbră? Razele soarelui să-mi mângâie faţa şi mâinile, iar eu să rămân de gheaţă?
"Nu.. E mai bine aşa" îmi spun, simţind alte lacrimi curgându-mi pe faţă, pe părul şi perna deja umede. "Noaptea poate să înţeleagă.."

Rasarit

Întunericul care te înconjoară îţi adânceşte sentimentul de singurătate... E trecut de miezul nopţii, iar ceasul ticăie pe fundalul gândurilor tale, sâcâitor, persistent.
Încet, foarte încet, întunericul se dizolvă în umbre, iar în spatele geamului firicele de soare se îngrămădesc să ajungă deasupra liniei orizontului.
Cerul se schimbă, din negru în gri, contopindu-se cu lumina galben roşiatică a răsăritului. Rămăşiţe purtate de vânt ale norilor se întind dinspre acel punct înspre largul cerului. Devine roz, apoi în timp ce priveşti pierdută şi visătoare, prima rază adevărată de soare sclipindu-ţi în ochi, iar singurătatea nu mai e acolo. Liniştea şi fericirea îţi invadează sufletul, zâmbetul îţi înfloreşte pe buze. Noaptea rece şi pustie a plecat, luând cu ea grijile tale. E o nouă zi, un nou răsărit, un nou inceput al poveştii tale, a poveştii noastre.