Despre panze.

Candva, eram panza alba a unei picturi a unui singur artist. Eu. Trasam linie dupa linie, strecurand pete de culoare in figura unei copile banale, timida si nesigura. Incercam sa inteleg pictura si rezultatul pe parcurs, vroiam sa cunosc totul, sa stiu totul si toate cunostiintele mele sa fie vizibile pe panza, eclipsand figura mediocra pe care o conturasem deja. Cautand, te-am gasit pe tine, alt artist. Ai vrut sa desenezi pe panza mea, iar mi-e mi-ai permis sa desenez pe a ta. Am fost fericita si cu maine sovailnice am desenat amandoi aceeasi poveste pe panzele noastre.
Vedeam totul ca o opera de arta, desavarsita, unica si originala. Gresisem de cateva ori, dar m-am mintit crezand ca micile erori vor creea absolutul picturii. M-am inselat amarnic.
Eram mandra de ceea ce reusisem sa desenez, lasand in urma pensulei mele bucati intregi din lumea mea, pe care nimeni niciodata nu le-a inteles pe deplin, dar tu le-ai acceptat ca pe o ofranda. Aveam impresia ca imi devorezi lumea, ca o adori, la fel cum eu adoram panza pe care ti-o colorasem.
Dar greselile mele se conturau tot mai vizibil, ruinau totul, fara ca eu sa realizez schimbarea, orbita probabil de creatia ta. Ai izbucnit fara sa-mi dau seama, sfasiind ceea ce tocmai ai terminat de desenat. Ai rupt totul in cale, fisurile din tabloul tau invaluindu-l pe al meu. Panza mea se intuneca, picurand lacrimi stacojii pe la colturi, pe margini, de peste tot.
Pana sa vad ce facusem cu propria-mi mana, era deja o ruina. Panza ta era distrusa. Am incercat disperata sa retusez, sa streg, sa lipesc, sa adun. Am esuat. Am renuntat, si in final am abandonat panza ta, incercand sa o carpesc pe a mea. Am reusit, chinuindu-ma sa retusez tot ce tu stricasesi. Era urat, dar mai bine. Si am inceput sa pictez peste, acoperind totul cu ceva nou. Apoi te-ai intors. Crezi sa mai poti picta pe o panza murdara, rupta, plina de ura?