Poveste fara sfarsit #4

O rafală de vânt rece mângâie capetele ierbii şi face ca părul meu să se ridice usor şi să mă gâdile pe gât şi pe obraji. Întorc capul şi inima îmi tresare. Firele de iarbă se leagănă, dansează pe muzica vântului şi mă face să mă gândesc, din nou, la mare. O mare verde, pe care plutesc în derivă, purtată de vânt pe culmile valurilor verzi... nu vreau să ajung la mal, vreau să pot pluti, să pot visa..
Vântul suflă din ce în ce mai tare... Vrea să mă îndepărteze, să mă facă să plec. Poate că sunt un obstacol în calea lui, unul neînsemnat, dar tot un obstacol.

Iar acum... linişte. Vântul nu mai bate, iarba nu mai foşneşte, părul îmi cade lipsit de viaţa pe iarbă, mi se pare că am surzit, că nu voi mai auzi niciodată ciripitul păsărilor, nu voi mai auzi vocile celor dragi. Din înaltul cerului, un fir de argint coboară înspre pământ, orbind totul cu lumina pură şi albă... norii sunt albi, iarbă e albă, aerul e alb, şi poate că şi ochii mei verzi albăstrui sunt albi în această fracţiune de secundă în care cerul pare că se năruie, iar apoi totul devine întunecat, mai rece, norii sunt mai groşi, mai grei, iar al doilea tunet bubuie în cer şi mă face să realizez că nu am surzit. 

Odată cu tunetul, vântul începe să sufle cu toată forţa, părul îmi biciuie pe faţă, tricoul se lipeşte de mine doar că să se umfle şi să fluture pe corul meu. O picătură de apă cade imposibil de blând pe genunchiul meu, de parcă s-a materializat acolo, la doar un milimetru de pielea mea.
Picătura nu vine singură, iar în câteva secunde hainele şi părul îmbibate de apă s-au lipit de mine. Ploaia e rece, vântul pare să o îngheţe pe piele. Dar nu plec; nu încă. Ploaia e frumoasă, e curată, vreau să îmi cureţe gândurile, vreau să fie la fel de limpezi ca picăturile de ploaie.
Tunete, fulgere, vânt... nu mai contează. Frigul nu mă mai deranjează, iar atingerea apei e chiar plăcută pe obrajii mei, pe pleoape, pe gât, pe mâini, pe picioare.