Plimbare..

E aproape seară, iar cerul e senin. O adiere uşoară de vânt aduce un miros de iarnă, promisiunea zăpezii, a Crăciunului şi a nopţilor luminate de sclipirea omătului. Paşii mi se pierd prin covorul de frunze arămii, părăsite de viaţa. Goliciunea copacilor mă face să mă înfior şi îmi strâng braţele în jurul corpului.
Scopul acestei plimbări era să mă detaşez de toată fierbinţeala minţii, a gândurilor şi a amintirilor, în răcoarea dulce a după-amiezii de noiembrie. Dar se pare că oricum nimic nu va reuşi să stingă incendiul de sentimente rănite din inima mea.
...Mă simt că o frunză, uşoară sub adierea vântului, dar abandonată de fiinţa protectoare, lipsită de prospeţimea vieţii, uscată, călcată în picioare, gata să se sfărâme în bucăţele mici, mici de tot, astfel că nimeni nu le va mai putea aduna vreodată pe toate la un loc. Lumina scade, iar frigul îmi îngheaţă până şi sângele în vene. Mai târziu, ghemuită în pat, cu picioarele îngheţate, voi realiza că durerea provocată de iubire se vindecă cel mai bine tot cu iubire...