Deja-vu..

Nu pot explica. M-am rătăcit cu siguranţă în atâtea frânturi de gânduri, vise şi amintiri. Mă învârt în cerc de ceva vreme, fără să găsesc vreo portiţă de scăpare spre o lume în care mintea mea nu e stăpânită de aceleaşi temeri. Merg, alerg, abia atingând pământul, sperând că mă îndrept înainte, se iveşte ceva nou, şi cred că am reuşit în final, dar apoi ajung de unde am plecat, în acelaşi pat plin de lacrimi şi vise, în care reveriile mă ţin trează până târziu în noapte, privind întunericul şi ascultând tic-tac-ul ceasului. Şi atunci, un fel de furie, neputinţă, oboseală, îşi întinde gheara înspre sufletul meu epuizat de atâtea speranţe deşarte, şi îl sfâşie din nou în bucăţi, transformându-l în zeci de frânturi de vise picurând lacrimi sărate, lacrimile unei copile care nu vrea să renunţe, care speră la infinit, şi aşteaptă, şi speră din nou, şi e sfărâmată, dărâmătă şi împinsă înapoi, lovind-o, rănind-o..
Eu sunt aceea, şi probabil mi-o fac singură.. Dar speranţa moare ultima, nu? Nu vreau să plec, şi mi-e frică să renunţ. Am spus "nu" de-atâtea ori că nici eu nu mai cred.
Şi mă întorc de unde am plecat, într-un pat rece, în întunericul liniştit şi ticăitul ceasului, sperând, visând, oftând, suspinând..

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326