Poveste fara sfarsit #5

Vreau să alerg şi în acel moment încep să ţopăi, să-mi întind mâinile, să îmbrăţişez ploaia, să inhalez aerul curat şi umed. Alerg prin bălţi, printre rafalele vântului. Într-o parte, zăresc o cărare care duce spre o pădure. Cărarea e şerpuită, iar picioarele mă poartă într-acolo. Muzică ploii îmi cântă în urechi, cu tot cu bubuitul tunetului, cu tot cu sunetul umed al paşilor pe drumul de pământ îmbibat de apă, şi nimic altceva. Nici o pasăre, nici o maşină, nici măcar respiraţia mea nu se aude peste concertul care răsună peste tot în jurul meu.

Pădurea e de un verde intens, puţin neclar din cauza perdelei de ploaie care ne desparte. Chiar şi printre trunchiurile copacilor acea culoare e la fel de strălucitoare. Mă întreb de ce acum, când cerul e întunecat, şi ploaia îmi înceţoşează privirea, pădurea pare atât de luminoasă, radiantă? Sau, oare aşa vreau eu să o văd?
Perdeaua se subţiază mai mult şi mai mult, şi mă opersc din alergat la doar câţiva paşi de primul copac, puţin ieşit în afară, cu trunchiul gros şi scoarţa neagră roasă de trecerea anilor.
Inima îmi bate mai puternic, probabil de la efort..
Undeva pe drum, vântul s-a oprit, tunetele au încetat. Doar câte un fulger mai luminează palid cerul, iar ploaia cade mai moale, ploaia se stinge, moare..
Nu vreau sa văd cum vlaga o părăseşte ca pe un om pe patul de moarte şi îmi mişc picioarele spre pădure. Păşesc pe pământul pufos, acoperit de muşchi, frunze şi iarbă, iar teneşii mi se afundă uşor, ca într-un covor moale.
Zgomotele ploii se aud mai difuz, de parcă aş fi intrat într-o încapere, nu într-o pădure. Ridic privirea spre tavanul de frunze crengi şi stropi de ploaie. Pătura de nori nu se vede de aici. Înaintez în verdele strălucitor, aproape uniform, depărtându-mă tot mai mult de lumea de dinafară.
Nici picături de apă cad pe părul şi pe mâinile mele de undeva de deasupra. Paşii mei se aud înfundat. Trec printre copaci ca într-unul din acele vise care par sa nu pe mai termine, atingând uşor scoarţa groasă, dură şi umedă a trunchiurilor.

Încetul cu încetul, cerul se curăţă, norii bat în retragere ca atacaţi de vreo boală, iar în curând soarele luminos şi arzător se arată din nou, împărat peste cer şi pământ.
Dar asta înseamnă că magia e gata, vraja s-a stins... Dar e bine. Mă simt bine, mintea îmi e limpede, gândurile s-au liniştit, iar inima mea la fel...
Îmi spun că ajunge cu asta, trebuie sa mă întorc. Nu am telefonul la mine, ai mei probabil îşi fac griji... Trec prin pădure, ajung din nou sub cerul înalt şi senin, plin de norişori pufoşi, de parcă nu şi-ar fi vărsat nervii deasupra mea, cu nu mai mult de o oră în urmă. Mă îndrept spre oraş... Aerul se încălzeşte din nou, iar când ajung acasă, sunt aproape uscată. Nu şi-au dat seama că am pierdut vreo oră prin ploaie.
"unde ai stat?"
"cu colegii.."
"şi cât a plouat?"
"într-o scară de bloc.."..

 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326