miercuri, 6 iunie 2012

Poveste fara sfarsit #12


Niciodată nu am ştiut de ce simt atât de multă fericire privind cum zeci de fluturaşi cad liniştiţi deasupra mea. Nu am o amintire sau întâmplare legată de acest moment.. sentiment, care să îmi provoace această stare. Nu mi-am pus neapărat întrebarea "de ce?", dar probabil că undeva înăuntrul meu voi găsi uşor răspunsul.
E linişte, iar corpul îmi tremură uşor din cauza frigului. Pământul e deja acoperit cu un strat pufos de zăpadă. Fiecare pas al meu se aude înăbuşit, cu scârţâitul acela, lăsând urme întunecate pe alee.
Seara s-a topit într-o noapte luminoasă, sclipitoare doar în lumina lămpilor stradale, în rest, strălucind difuz, formând umbre.
Dar în sfârşit, simt cum acel ceva se schimbă, sau se va schimba curând.
Poate e doar această lumină şi linişte care îmi îmbată capul cu gânduri blânde, dar la fel de bine ar putea fi o senzaţie aparte, ca atunci când şti şi simţi că va ploua chiar dacă afară cerul e senin.
Nu ştiu când, şi nici cum, dar licărirea aceea a ceva iminent e prezentă în corpul meu de câteva zile încoace.
Înapoi în camera caldă şi aşa zis liniştitoare, unda de speranţă pare că piere puţin, însă aruncând o scurtă privire spre geamul în spatele căruia fulgii de nea cad necontenit, siguranţa a revenit. Şi nu a mai dispărut.


 https://www.facebook.com/pages/Cuvinte-simple/294095167376326

Un comentariu: