M-am adâncit în privirea ta, m-am pierdut în universul tău, şi nu vreau să găsesc nicicând calea înapoi în lumea asta atât de urâtă, rece, insensibilă la frumuseţea care stă să piară datorită ignoranţei lor. Poate că noi doi vom putea ţine în viaţă frumuseţea, gingasia lucrurilor care ne fac fericiţi, care ne aduc zâmbete pe chip chiar şi în cele mai reci şi întunecate zile.
Te-am sărutat apăsat, dorind să-ţi transmit prin acel ultim părut, toată iubirea pe care o am pentru tine. Mă grăbeam, şi a trebuit să mă desprind cu greu din braţele tale. Te-am privit cum te uitai prostit după mine, îmi venea să plâng, să fug din nou înspre tine, să-ţi sar în brate, dar nu puteam. Am mers cu spatele, apoi m-am întors, tot timpul uitându-mă înapoi, erai de fiecare dată tot acolo.
Am intrat în maşina care mă va duce din ce în ce mai departe de tine.
Priveam stelele în timp ce înaintam prin întuneric. Ca de fiecare dată când trebuia să ne despărţim, îmi era frică că vei pleca de tot, şi că acea zi va fi ultima...
De undeva din fundul minţii, îmi apare acest gând. Unele stele, pe care noi le vedem, nici măcar nu mai există, e doar lumina pe care o emanau poate cu zeci de milioane de ani în urmă.. Probabil aşa aş fi dacă ai pleca. Aş muri, iar restul ar continua să privească doar umbra a ceea ce a fost.
Dar ai promis, şi în timp ce rătăcesc în universul tău, ştiu, cumva, că nu te voi mai pierde din nou.
Viata in doi!
RăspundețiȘtergere